Aveam un prieten bun in studentie, Ovi. Il chema Ovidiu, dar toti ii spuneau Ovi si il iubeau pentru ca inveselea instantaneu pe toata lumea. Facea glume intruna si avea o prezenta de spirit iesita din comun.
Bunicii lui Ovi aveau o casa la Ant, chiar pe hotarul cu Ungaria, pe Crisul Negru. Un sat minuscul, cu o mana de locuitori. Crisul Negru e mic. Daca ai fi fost inalt de trei metri, sau de trei cincizeci, de pilda, ai fi putut tine un picior in Ungaria si pe celalalt in Romania. Si te-ai fi putut distra facand pipi de pe malul nostru pana pe al lor, daca ar fi batut vantul putin din spate. Si ungurii puteau sa faca la fel, desigur, cu conditia ca vantul sa bata invers.
Ungaria era Ungaria atunci, mai tare chiar si decat Iugoslavia. Daca reuseai sa ajungi acolo, apoi dus erai, te faceai om. Asadar, granita aceea era pazita mai ceva decat butelia, iar Antul si mai si decat celelalte, pentru ca din curtea omului paseai direct in Paradis.
Nu puteai sa intri in Anta asa, una-doua. Trebuia sa treci de niste posturi de control si sa existe o ratiune superioara pentru existenta ta in sat. Ovi avea, fiindca bunicii lui traisera acolo, insa eu nu aveam. Dar tatal lui Ovi era campion national la pescuit, ceea ce l-a facut prietem cu seful granicerilor, si el un mare pescar, asa ca au inventat si pentru mine o ratiune superioara de a intra in Ant, intr-o zi de vara.
Nici Ovi nu mai fusese la Ant pana atunci. Mai veneau bunicii lui la Oradea, la ei, din cand in cand. Asa ca, atunci cand am intrat noi in sat, toata lumea a iesit la poarta sa vada ce se intampla. Unii nu mai vazusera vreun neantean (sau neantez?) de ani buni, iar cativa probabil ca niciodata.
Mergeam noi pe ulita, dam coltul unei case, si mai sa ne ciocnim cap in cap cu doi copii. Pe la vreo sase, sapte ani, cred ca intrasera deja la scoala, prin clasa intai. Au ramas muti la aparitia noastra, au impietrit si se holbau la noi. Cred ca erau din categoria aceea sociala, descrisa putin mai sus, cu cei cativa care nu mai vazusera in viata lor vreun neantist la fata.
Ovi se opreste si el brusc, impietreste (ii iesea de minune figura asta, de mare efect la audienta) si se uita fix in ochii unuia dintre cei doi. Dar fix si indelungat, nu asa, si fara sa zica nimic… Am stiut atunci ca iarasi ii venise o idee.
Oooo, ia uite, pe cine vedem noi aici? Dar de cand nu ne-am vazut, cata vreme a trecut, tu iti mai aduci aminte? Chiar ma intrebam ce mai faci, nu aveam nicio veste de la tine, nu ai mai trecut pe la mine, nici nu ai mai scris. Spuneai ca vii la Bucuresti acum, in primavara, dar nu ai mai venit, te-am tot asteptat sa fi mers la un suc, o bere, ceva…
In acest moment, privirea celuilalt copil s-a mutat de pe noi pe prietenul lui, si acolo a ramas inca mult timp, cat a tinut Ovi spectacolul. Celalalt se uita fix in ochii nostri, desigur.
Si da, cum iti spuneam, anul trecut am iesit vicecampion national (asta era adevarat, Ovi a fost vicecampion la judo) si in toamna trebuie sa mergem la europene, la Varsovia (si asta era adevarat). Ma tot intreaba baietii din echipa de tine, si nu mai stiam ce sa le zic. Poate reusim sa te luam si pe tina la europene, o sa vorbesc eu la scoala, sa te invoiasca. Dar ce bucurie ca te-am intalnit din nou, nici nu ma credeam sa am parte de o asemenea surpriza! Uite, el e George, e student la fizica atomica, si e prietenul sora-mii, Lucia. Te astept la Bucuresti, asadar, cum am stabilit, si mai vedem atunci. Mai vorbim noi…
Si ii intinde mana, i-o strange. Dau si eu mana cu el. Am dat si cu celalalt, care tot la amicul lui se holba, nu la noi. I-am luat noi mana si i-am strans-o, el nu mai avea nicio reactie, nu a intors capul, macar, tot la camaradul lui se uita fix.
Ne-am strans mainile, deci, si am plecat. Am dat coltul casei si ne-am indepartat, insa nu atat de mult incat sa nu mai auzim o frantura de conversatie.
Bai, cine erau astia? Aaaa, niste prieteni ai mei din Bucuresti…
Mi-am adus aminte de intalnirea cu cei doi copii de acum treizeci si ceva de ani cand am vazut un politician mintind cu multa dezinvoltura in televizor, si chiar cu placere. Mi-a trecut prin minte ca ar putea sa fie unul dintre cei doi copii de atunci. Cel cu care a vorbit Ovi, nu celalalt, care nu a mai putut sa ridice mana ca sa ne luam ramas bun…
Comentarii (3)
Cam fluiera vintu’ pe blogu lu Georgel, de cind are subiectele astea insipide…:-)
Imi pare rau ca nu scriu pe gustul tau… 🙁 GB
Concluzia e ca politicienii mint!
Imi place cum scrie GB, mai ales cind este plin de suspens si duce la intrebari filozofice, de genul “Ce are a face un preambul despre vint si pipi intr-o anumita directie, cu mintitul la politieni?” :)))