Perverșii de lângă noi

Eu student în primii ani de facultate, el unul dintre marii doctori ai timpului, endocrinolog, șef de catedră la facultate. Locuia singur într-o vilă imensă, pe la Kiselev. George, am fost căsătorit de două ori, dar a ieșit prost de fiecare dată. A fost vina mea, știu bine, eu am fost tot timpul stângaci cu femeile, ajungeau chiar să se simtă stingherite cu mine în lume, chiar și după ce am devenit cunoscut. Nu am mai avut curajul să mă căsătoresc din nou, și nici nu pot spune că am mai avut vreo relație cât de cât serioasă în ultimii douăzeci de ani, de la ultima căsătorie. Uite, vezi casa asta? Aș da-o într-o clipă doar să mai pot avea o femeie lângă mine. Zic de casă doar pentru că asta am, și biblioteca pe care o știi, altceva nu mai am. Dar dacă aș avea, aș da și acel altceva, orice. Dar nu cred că voi mai avea vreodată o femeie. La facultate nu pot să-mi permit să încerc vreo relație cu cineva, desigur. La spital la fel, nici cu vreo pacientă, doctoriță sau asistentă, nu pot. Iar altundeva nu mă duc, unde să merg eu să găsesc o femeie?

Cuvintele acestea au fost unul dintre cele câteva mari șocuri ontologice pentru mine. Crezusem până atunci că știu cam tot ce e fundamental pe respectiva temă. Pe Freud îl citisem deja din scoarță în scoarță, literatură și alte cărți cât cuprinde. Că oricum nu aveam nimic altceva de făcut pe vremea aceea, și nici la vreo petrecere nu mergeam, nu mă invita nimeni, spuneau că le stric seara. Material de studiu aveam din belșug, de la introspecția și contemplarea propriilor instincte și fantezii, continuând cu analiza excesiv de critică a celor din jur și multe altele. Dar cele câteva vorbe ale Doctorului G. m-au făcut să pun lucrurile la locul și la adâncimea lor. Și așa au rămas de atunci, tot ce a urmat nu a făcut decât să confirme flashul revelatoriu de atunci.

Tot atunci, pe vremea comuniștilor, am cunoscut și am devenit apropiatul unuia dintre cei mai sofisticați oameni. Stătea jumătate de an în România, iar cealaltă jumătate în străinătate, cea mai mare parte în America. Preda patru luni pe an matematica la Universitatea din New York, și pe de altă parte avea concerte în toată lumea în cele 6 luni departe de comunism. Trăia într-o casă și mai mare și mai somptuoasă decât cea a Doctorului G, cum nici în filme nu-mi aduc aminte să fi văzut prea multe. Aveți mai multe decât orice om pe care îl cunosc. Ce v-ați dori mai departe? George, un singur lucru mai vreau, în rest nimic, absolut nimic. Chiar că le-am avut pe toate, după cum spui, și le am în continuare. Mai vreau doar o femeie frumoasă, care să stea cu mine și care să meargă cu mine, pe unde mă duc eu. Cum, doar asta? Doar, spui? Ți se pare un lucru ușor, nu-i așa? Dar te înțeleg foarte bine, desigur! Da, doar asta, într-adevăr. Nu mai am nevoie de nimic altceva. Dar pentru mine nu mai este ușor. Și cum, nu mai aveți alte dorințe, de pildă să ajungeți și mai departe cu muzica, să ajungeți în sferele ei și mai înalte, cu adevărat sublime? Nu, George, defel. Dar îți înțeleg naivitatea, și chiar m-ar fi întristat să spui altceva. Nu, George, pentru noi, muzicienii, s-a cam terminat cu sublimul muzicii. Noi percepem cu totul altfel muzica, dintr-o perspectivă exclusiv tehnică, nu mai e nimic încântător și inefabil când o ascultăm, fie ea deja cunoscută sau ceva nou. Dimpotrivă, adesea e obositoare și plictisitoare. Și nu, nu cred că voi mai găsi vreodată vreo revelație spirituală în ceva, oricare ar fi acela sau aceea. De ani buni nu mai citesc aproape nimic, evit cât pot să merg încoace și încolo. Da, doar asta mai vreau acum, și voi vrea până la moartea care se apropie, o femeie frumoasă.

Buna mea prietenă a avut și are mare succes în carieră, însă căsătoria urâtă din ultimul an de facultate a lăsat traume adânci. Toate celelalte câteva (puține) relații din ultimii douăzeci de ani au fost la fel de lamentabile. George, vreau un bărbat. Un bărbat care să mi-o tragă, să mă iubească, să stea cu mine, să vină la concertele mele și apoi să mi-o tragă chiar acolo, în cabină, după concert, sau chiar la pauză, să ne plimbăm de mână, să-i gătesc și el să mi-o tragă în timp ce învârt în tigaie. Dar tu nu știi să gătești! Nu știu, și ce dacă? Pentru asta o să învăț orice, stau și în cap dacă trebuie, doar să-l găsesc, să mai iubească, măcar puțin, și să mi-o tragă…

Prieten bun, mă doare când îl văd cum suferă de sindromul neurotic search for love, dar nu am cum să-l ajut. A vândut firma cu paișpe milioane de dolari. Acum, după douăzeci de ani, mai are șase, trei în cont și trei în ceva imobile. Opt milioane s-au dus pe searchul disperat for love. Acum fiind exact în același loc ca acum douăzeci de ani, doar cu respectivele milioane mai puțin. Nu a mai lucrat, nu a mai făcut nicio afacere și nimic altceva în toți acești ani. Ddar absolut nimic. Doar a căutat femeia care să-l iubească.

Altă prietenă, și mai bogată, niciun top cu milionari nu o ratează. Primul soț, dezastru. Al doilea soț, lamentabil. A crezut că a găsit bărbatul la care a visat după mai bine de douăzeci de ani de la ultimul dezastru. Nu a fost să fie, s-a terminat iarăși prost. Nu prost, ci urât rău. Și repede. Nu a mai ieșit în lume aproape un an, a închis câteva businessuri, mă temeam că le va închide pe toate. M-a întrebat cum ar putea să-și cumpere un bărbat sau doi, dacă există niște contracte în care fiecare să se angajeze că face aia și aia, se fac plățile, se urmărește derularea contractului etc. Așa crede că ar rezolva măcar o jumătate de problemă, cât să-i permită, măcar, să se concentreze pe businessuri și pe cealaltă jumătate de problemă. I-am zis că o să vorbesc cu un prieten, un avocat faimos, dar că am dubii că se poate merge cu un astfel de contract în instanță, în caz că. Și fără să ajungă în ziua următoare la toate buletinele de știri.

Bătrânul meu prieten, tot un mare doctor și el, a murit în brațele mele, probabil tot cu gândul la femeia pe care nu a mai avut-o în ultimii douăzeci de ani de viață. Pe vremuri, faima pentru frumusețea lui bărbătească și pentru mintea briliantă ajunsese la fel de mare ca aceea de doctor. Așa că veneau paciente sănătoase tun la el doar ca să facă sex în cabinet. Și-a pus de multe ori problema, la modul foarte serios, dacă ar trebui să-l îngrijoreze faptul că acesta era lucrul care îi plăcea cel mai mult în viață, până la punctul de a nu-și mai dori mare lucru altceva, în afară de banalele confort, mâncare bună și viață fără alte griji. Că de sănătate știa bine să-și poarte singur de grijă, desigur. A dezbătut subiectul și cu alți doctori colegi și prieteni, care i-au reconfirmat ceea ce bănuia și el, de fapt. Mai mult, timp de câțiva ani au făcut un fel de studiu empiric cu colegi de la Institutul Oncologic, care întrebau bolnavii în stadiile terminale care sunt, acum, cele mai mari regrete din viața lor. Surprinzător pentru mulți, dar nu și pentru ei, majoritatea răspunsurilor erau legate de sex, de oportunitățile de sex ratate, în special. Și pentru bărbați și pentru femei deopotrivă.

Ajunsese să fie cunoscută de tot spitalul, ba chiar și de către unii bucureșteni din cartier. Îi spuneau nebuna. Era profesoară, între două vârste, internată la dermatologie la Colentina. Nu mai făcuse sex de ceva ani, din cauza bolii. Nu s-a dus la doctor la timp, și acum complicațiile erau mari, aproape de netrecut. Noaptea ieșea din salon și mergea pe la portari, la fochiști și pe la cine mai găsea, și îi ruga să facă sex cu ea, oricum ar fi vrut ei, numai să facă. Toți fugeau de ea, închideau ușile cu cheia ca să nu vină, se anunțau unul pe altul. Au pus-o într-un salon separat, singură, pentru că plângea noaptea, gemea și uneori urla în somn. Prietenul meu, unul dintre doctorii care o îngrijeau, știa că nu de la durere, așa cum spunea ea. S-au tot gândit dacă să o trimită la psihiatrie, ceea ce ar fi terminat-o cu totul, probabil. Din punct de vedere tehnic, medical, nu era cazul, nu era nebună, însă după câteva luni tot a ajuns acolo, nu a mai existat o altă soluție pentru ea.

Prietena mea, directoare de HR la o multinațională cu mii de angajați, a avut tot timpul de rezolvat cazuri de relații neconforme între angajați și angajate, care să necesite o intervenție sau alta din partea ei. În ultimii ani, însă, au venit directive mai stricte de la head office în această direcție, așa că a trebuit să-și ridice semnificativ vigilența. Pe șeful acela de departament îl știa până atunci doar din vedere, se amuza de cămășile lui încheiate tot timpul și la ultimul nasture, vesta de lână cu carouri peste cămașă și cravată până primăvara târziu. Era conștiincios, ieșise bine tot timpul la evaluările anuale, nu a avut niciodată nici cea mai mică plângere. Unii râdeau de el fiindcă era slăbănog, timid și cam caraghios, însă toți îl considerau un băiat bun. Într-o zi a venit o colegă la prietena mea, directoarea de HR, și l-a reclamat că a încercat să-i facă niște avansuri. Nu cu mâna, cu cotul, cu ochiul sau cu altceva, ci i-a spus ceva ce suna ca o invitație în oraș. Ceea ce i-a produs o traumă emoțională, desigur, care traumă i-a afectat eficiența în muncă, și cine știe ce alte consecințe s-ar mai putea înlănțui dacă nu se îndepărtează urgent pericolul. Conform noilor regulamente, buna mea prietenă a trebuit să declanșeze o anketă, din care a reieșit că au mai fost cel puțin două alte colege agresate într-un mod similar. Mai departe, noile proceduri au obligat-o pe buna mea prietenă să-i ceară un angajament scris că nu va mai face așa ceva în viața lui cât va mai fi angajat la acea firmă, la următoarea agresiune urmând a fi dat instantaneu afară, fără niciun preaviz. Am luat la cunoștință, dată, semnătură. A doua zi curtezanul cu cămașa înkeiată până la ultimul nasture nu a mai venit la multinațională și a trimis demisia pe e-mail. După trei săptămâni a murit. După alte trei săptămâni prietena mea și-a dat și ea demisia de la multinațională.

Share this...

Facebook

Whatsapp

Twitter

Linkedin

Email