Exista o metoda sigura de a castiga bani multi, joburi mai bune, o avansare mai rapida in cariera, sau invers, de a ramane acolo unde sunteti si de a nu risipi ce ati castigat atunci cand cei din jur sunt indepartati sau pierd intr-o clipa tot ce au construit in jumatate de viata. Sigur, exista si o taxa de intrare aici. Va trebui sa renuntati la somn, sa acceptati sa deveniti mai negru la fata, sa va piara pofta de mancare, sa faceti urticarie, ulcer si psoriazis.
De 20 de ani, in fiecare zi, ascult direct din gura celor care fac marile afaceri si iau deciziile importante in Romania cum se intampla lucrurile, cine si cum le face, de ce, cine pe cine si cum deranjeaza, ce cred si ce spun ceilalti, cum reactioneaza. Asta e meseria mea, sa stau sa ascult oameni. Mai pun si eu niste intrebari, apoi ascult din nou, si tot asa. Mai si notez, sigur, ca nu pot tine minte chiar tot. La inceput tare mult m-am mirat sa vad cum pot accepta oamenii sa piarda, sa piarda mult, uneori chiar foarte mult, sau tot, de-a binelea si definitiv, asa, intr-o clipa. Si constient, adica asumat. Si apoi m-am mirat sa vad cat de multi sunt acestia. Eu, cu formatie de matematician si cu reflexe de om inteligent, reactionam cu instinctiva revolta. Pana cand mi-am facut o introspectie serioasa, intr-o noapte, si am vazut ca si eu faceam asta in fiecare zi. E drept, mai mult subconstient, pentru ca formatia mea pozitivista si carteziana detecta o disonanta cognitiva si imi pazea constientul, ca sa nu ma streseze si sa ajung la spital inainte de vreme. Ca sa nu mai spun si ca, facand o analiza comparativa, nivelul masurat la mine reiesea ca fiind, sistematic, mult superior mediei.
Ei da, am vazut sute de oameni care si-au ruinat definitiv cariere stralucite, trudite o viata intreaga, care si-au pierdut din orgoliu femeile, barbatii, prietenii, si mintile, unii dintre ei. Dintr-un orgoliu mic, uneori, nemasurat, alteori, de moment sau cu statut axiologic, recunoscut si asumat, sau, dimpotriva, disimulat in spatele unor constructii cognitive sofisticate, sau puerile in cazul celor mai putin obisnuiti cu rationamentul abstract. Dar tot orgoliu, la urma urmei, fie ca-l vezi din prima clipa, la suprafata, sau ca trebuie sa sapi adanc pana sa ajungi la el. Si vorbesc aici de orgoliul mandru, dar, mai ales, de orgoliul vanitos (mic artificiu stilistic), fara obiect material. Si apoi urmeaza orgoliul orgoliului, orgoliul in fata orgoliului, care se autohraneste si se autointretine, se autojustifica, irational, absurd, demolator, devastator, hidos, cu noua capete. Orgoliul de a-l vedea pe dusman ca pierde ceva, oricat de putin, chiar daca tu pierzi insutit, voluptatea razbunarii, a razbunarii autodistrugatoare, demonstrative, in care arati teatral ca nu iti pasa cat pierzi si tu, si care razbunare de sinucigasa bravada e mult mai “de efect” decat cealalta, razbunarea “normala”.
Acum, una dintre principalele activitati si griji in meseria mea de recruiter si de evaluator de oameni a devenit detectarea si evaluarea orgoliului, a inradacinarii si acerbiciei lui, a desimii si felului iesirii lui la vedere. Si, intre doua interviuri, mai stau si ma odihnesc in fotoliul de la birou si fac lista cu tot ce am pierdut in viata si nu mai pot aduce inapoi: si lucrurile mari, si lucrurile mici, si pe cele importante, si pe cele mai dragi mie si la care tineam cel mai mult si mai mult, toate pierdutele, aproape fara exceptie, sunt legate de orgolii. De al meu, adesea, sau de al celuilalt, uneori, cand reuseam eu sa revin la starea de matematician si sa mi-l infrang – nu fara chinuri cumplite, e drept! – si sa ma port logic, ca un om rational si inteligent, iar celalalt nu.
Dar sa ma lasam pe mine si sa revenim la afaceri, pentru ca mi s-a cerut sa scriu articole din care cititorii sa invete niste lucruri practice… Asadar, folositor in viata va este sa stiti ca orgoliul are locul lui la temelia oricarei decizii de pe lumea asta, fie ea de afaceri, politica, personala, amoroasa sau de orice fel. Mult mai adanc ancorat decat va inchipuiti! Si, daca vreti sa castigati bani, favoruri sau orice altceva, aveti mare grija de orgoliul celui din fata, mai ales de al celor care sunt mai puternici, care au in mana decizia lui da si a lui nu, si ganditi-va de o suta de ori inainte de a va hotari sa-l infruntati pe fata. Momentele de euforie la vederea stupefactiei de pe fata puternicului trec repede, efectele pot ramane toata viata, insa…
Comentarii (44)
As da 10 ani din viata celui mai mare dujman, sa vad daca poa sa faca ce-am facut eu intr-un an.
As strucura un pic aceasta discutie.
In plan profesional, vad 3 capitole: subalterni, egali in functie si sefi.
Ca sef, daca pui orgoliul propriu in balanta cu argumentele subalterinilor, inhibi orice transparenta. In timp, vei pierde comunicarea si implicit, detalii subtile din cadrul activitatii coordonate.
Cei egali in functie pot fi tratati ca posibile frine in realizarea proiectelor proprii. Iti pot da o lista intreaga de prioritati, care nu vor include ideile tale. O negociere buna este esentiala. Trebuie sa le arati ca si ei vor fi apreciati.
Cu sefii trebuie sa discuti foarte simplu, aratind ce bani pierd, daca nu fac ca tine. Numai asa iti vor acorda atentie.
Tema este foarte generoasa, in plan familial, dar greu de structurat 🙂
MM
structurarea nu as vedea-o atat pe niveluri ierarhice, cat pe tipuri de orgolii, cu o prima departajare a celor acceptabile de cele distrugatoare – cum sublinia si GB. Orgoliul masculin nu e distrugator, el e doar sarmant, cateodata caraghios, pe cand pierderile financiare de dragul imaginii, ele sunt! Dar George puncteaza asta bine in articol.
Common sense-ul, teama de ridicol… ele ne dau repere, si poate si reactia societatii ni le mai da… nu?
Ieri cineva imi arata cate cutii de diplome si premii avea, i-am spus ca e impresionant si ca rar vad asa ceva. Insa omul avea cert o mare lipsa de apreciere in viata lui, era un CEO trist, nefericit, izolat de echipa, de aceea si rabufnise orgoliul, de aceea arata cu degetul spre diplome, era singurul lui refugiu.
Exista si ceva ce se numeste “survivor syndrome” si care este de multe ori confundat cu orgoliul.
Mental, majoritatea oamenilor se cred mai destepti decit sint si clar mai destepti decit semenii. De asemenea isi supraevalueaza sansele.
De aceea sint mii de carti publicate si citeva best seller-uri, mii de cercetatori si citeva premii Nobel.
Si in lumea afacerilor majoritatea ideilor de afaceri ramin la stadiul de idei, majoritatea firmelor dau faliment in 3 ani si majoritatea celor care rezista 10 ani nu au mai mult de 10 angajati.
Cred ca se amesteca aici putin acel “survivor syndrome” cu orgoliul.
Da, Mike,
survivorul se vinde cu ARGUMENTE pro-sine! exagerearea e normala, e autoconservare, asa e natura facuta. Si animalele se
In US e chiar stimulata atitudinea asta, nu? Un fel de… campanie marketing pentru NOI INSINE!
Orgoliosul insa NU are argumente, e doar imfatuarea seaca.
“am construit o scoala” versus “eu sunt destept si harnic”!
In stiinta suntem obligati sa ne aparam descoperirile, nu e orgoliu de fapt, e doar faptul ca tu chiar crezi in tine si munca ta, ca stii sa ti-o promovezi, sa ii convingi pe altii. Nimic nu se obtine prin pasivitate, asa cum si tu crezi, sunt convinsa.
happy 4th, Mike! 🙂
🙂 🙂 🙂
God bless….!
ca in finalul de la “Deer Hunter”…
🙂 … that’s exactly what I was thinking about ….
Pentru multi acela este adevaratul imn.
Iar “Deer Hunter” este …. dear to my heart. Atit de real! Multa lume isi imagineaza America dupa calapodul a ceea ce le ofera Hollywood-ul, nestiind nimic despre majoritatea care traieste relativ simplu in orase mici, acuma cu Wallmart-uri si Starbuck-uri si ceva industrie. Isi cresc copii, merg la biserica, iau cursuri seara la “community college”-uri…..
George,
Imi place mult articolul, tema interesanta.
Si comentariile interesante.
Am si eu un mic comentariu, care as vrea sa il impartasesc cu voi.
Se poate intampla ca, in anumite momente, sa luam decizii care ne pot afecta viata profesionala sau personala nu ca urmare a orgoliului nostru, ci pentru ca ne dorim sa nu ne pierdem respectul fata de sine. Dar este perceput, din exterior, ca si urmare a orgoliului. Personal, cred ca este important sa reusim sa facem aceasta diferenta fiecare dintre noi si sa actionam ca atare. Bine-nteles ca, ideal este sa fie aplicat indiferent de “nivelul ierarhic” pe care te afli. Pentru ca ar trebui sa nu aiba absolut nicio legatura cu acesta.
Cred ca pierderea respectului de sine este mult mai periculos, ca si urmari in viata, decat orgoliul.
Va doresc tuturor o saptamana usoara!
Exact acelasi lucru am vrut sa spun si eu. E diferenta intre ceea ce inseamna respect de sine, verticalitate si ceea ce inseamna orgoliu. DA, nu are absolut nici o legatura una cu alta.
Da, Liz, Cristina, perfect de acord cu voi! O sa starnim iar misoginism… prevad 🙂
NEVOIA DE APRECIERE si stima e una din nevoile esentiale ale omului modern! (si nu numai ca asa a zis Maslow…)
ORGOLIUL in schimb, apare des ca o compensare din partea individului pentru lipsa de apreciere a celor din jur fata de el. Sau cand el vrea mai mult decat primeste deja…
Mai mult decat simpla compensare, ORGOLIUL variaza invers proportional cu APRECIEREA venita din exterior.
De ex:
Daca ne ricicam singuri in slavi, ceilalti n-o s-o mai faca, ba dimpotriva!
Daca nu ne umflam in pene, poate avem o sansa…
A sunat bine poanta ta 🙂 .
Depinde cum vezi tu legatura dintre nevoia de apreciere si stima. Crezi ca se influenteaza una pe alta, sau le vezi delimitate intre ele? Stima de sine bazata pe nevoia de apreciere a celorlalti, nu prea cred ca are radacini, si da, aceea poate fi considerata ORGOLIU. Insa, in situatia in care intorci piramida lui Maslow 🙂 , ca tot vorbim de ea, si-ti formezi astfel stima de sine, atunci, indiferent de exterior, tu o ai, cu si fara aprecierea celorlalti. 🙂
in fine, eu ma refeream la NEVOIA DE APRECIERE SI STIMA ca un tot, aprecierea si stima celorlalti fata de individ, e una din nevoile individului NORMAL, nu ma refeream aici la deficiency needs (D-needs) = nevoile unui individ frustrat, adica cel cu ceva in minus!
Nu prea vad cum poti intoarce piramida, ca ai pune nevoile biologice sus in varf si ele sunt jos la baza… pe astea biologice le au toti, in timp ce pe alea mai sofisticate, abstracte gen sublimare intelectuala, le au putini, deci de aceea piramida sta cu varful in sus, ca orice piramida care se respecta…
Cu alte cuvinte:
TUTUROR ne e foame
MAJORITATEA avem self-esteem
MAI PUTINI avem nevoie de aprecierea celorlalti
DOAR CATIVA/poate UNUL? – capabili de deja celebra disonanta cognitiva 🙂
STIMA DE SINE e UNA (individul normal – fara depresie sau sindroame asociate – o are fara echivoc si ea e mai spre baza piramidei ca o au cam toti),
in timp ce
nevoia de APRECIERE A CELORLALTI e ALTA notiune – e o nevoie suplimentara care vine DUPA ce self-esteem-ul e satisfacut (e o nevie mai sus in piramida, deci o au mai putini).
Iar IMAGINEA noastra e contopirea imaginii pe care noi insine o avem despre noi, cu cea pe care ne-o reflecta cei din jur sau pe care o citim direct in ochii lor, deci ambele se iau in calcul.
Nu e bine sa traim fara aprecierea celor din jur si majoritatea nici nu putem. Societate/familie/cuplu inseamna ca ne pasa: de noi, de celalalt, de ce vede celalalt in noi.
Plecand de la notiunea de normalitate pe care ai invocat-o si considerandu-i pe toti perfect normali (depinde de fiecare cum apreciaza acea normalitate, aici iti dau perfecta dreptate) se presupune ca nu am fi cu totii reactivi si nu am actiona instinctiv, satisfacandu-ne astfel, nevoile de baza, in ORICE conditii Cica, se presupune, ca exista un anumit proces axat pe ceea ce se cheama gandire-afectivitate, ceea ce, e adevarat, ne creaza propriul comportament, in functie de ceea ce se cheama AUTOmotivatie, si nu pe ceea ce se cheama tehnici si tactici de motivare.
Satisfacerea nevoilor se realizeaza plecand de la propriile tale credinte, valori , automotivatia evoluand/involuand in functie de mediul social – cultural din care apartii.
In ceea ce priveste contopirea propriei imagini pe care o avem despre noi, cu cea reflectata de catre ceilalti, e foarte adevarat, una o genereaza pe alta, dar procesul e total invers, tocmai ca ne pasa, de nevoia de apartenenta, care se presupune ca ne-o dorim cu totii de calitate.
Orgoliul acopera o arie larga de conotatii, de la cele pozitive (mandrie – am si subliniat asta in articol) la cele negative, cum sunt trufia si ingamfarea. Si DEX-ul zice la fel; totusi, accentul e foarte mult deplasat catre latura negativa. GB
asa e, foarte corect ca accentul e deplasat spre negativ!
Sa nu uitam insa, draga George, ca dexul nu e decat un dictionar general, minimal, nu de psihiatrie sau de nicio alta specialitate, el e conceput de lingvisti, care nu au cum acoperi toate domeniile.
Definitia orgoliului, ca cea a inteligentei, a memoriei, a stressului, adictiei, motivatiei – a comportamentului in general – ele nu sunt unanim acceptate. Psihiatrii se cearta cu neurologii, deci ce sa mai inteleaga omul “de rand” – cum iti place tie sa ne numesti?
In societate, COMUNICARERA, PUNTEA, NEGOCIEREA, RECONCILIEREA, adica solutiile, ele reprezinta iesirea din situatie in folosul ambelor parti.
Orgoliul cu tenta negativa nu e o solutie, e un impediment.
N.B. Cand e al tau insa, el se numeste sarm 🙂
Cineva, un cunoscut jurnalist polonez-evreu, spunea ca a accepta laurii, inseamna a-ti trada dimensiunile capului! Dar tu ai s-o asezi automat in raftul platitudinilor…
excelent articol
http://www.startups.ro/analize/influenta-orgoliului-in-business-i
George, ai mai scris pe tema asta, cumva ? Sau a fost o declaratie in presa? 🙂
Nu imi aduc aminte, probabil ca a fost pe la mine un ziarist care a notat ce am discutat. Eu nu cred ca am scris pana acum despre orgoliu – oricum, nu un articol centrat pe acest subiect. GB
Ce bine, m-am linistit. Am crezut ca vrei sa reiei o serie de articole. Ma gandeam ca fragmentul respectiv a fost preluat dintr-un articol scris de tine, in perioada respectiva, dar care nu se mai regaseste pe blog 🙂
Imaginile puteau fi puse sub titlu, fara text ? Sau mai bine spus textul ar fi fost la fel de inspirator doar cu titlu si imagini ?
Doua din cele trei, da. GB
Foarte interesant articolul. Chiar are principul enuntat o aplicabilitate universal valabila sau se refera doar la raporturile de afaceri?
Poate fi folosit si la birou? Ma gandesc ca exista pericolul sa se transforme in “seful are mereu dreptate”.
nu, nu exista acest pericol, daca le spui CE fac bine sau rau si nu CUM esti tu sau ei.
Periatul sefului e inutil ca e fals si se vede, dar sa ii dai un feedback e necesar, discutand strict un fapt sau un comportament! E mai pretios pentru el decat un compliment, pentru ca feedbackul e un ajutor imens si devii necesar. Complimente poate face oricine de pe strada, dar un feedback competent dau doar cei competenti in general.
O prietena care e sefa unei companii de consulting, imi povestea cum a facut o critica PDG-ului dintr-o mare companie, fara sa ii lezeze orgoliul, fara sa il irite si a rezolvat problema eficient, in fine femeia e si “douée” pentru asta…
madalina, discuta comportamentul adversarului si, consecintele vor fi pe masura comentariilor. Orgoliul lui, intotdeauna e mai important, tu ai spus-o.
Destept articol!
Ar fi bine sa ajunga pe masa fiecaruia, dar mai ales a celor care sunt investiti cu putere de a decide.
Interesant ar fi de stiut, in mod obiectiv, cati din cei care, prin comportament si deciziile pe care le iau, atat in mici si medii SRL-uri, multinationale, dar mai ales la nivel politic si in functii publice, in adminstratia centrala si locala, influenteaza destine de oameni, inteleg ceva din el, si, in caz afirmativ, mai cumpanesc o data in plus atunci cand isi afirma/impun vointa.
Cat despre planul personal, familial, sa spunem ca, consecintele sunt limitate, desi impactul poate fi devastator pentru cei in cauza.
Numai bine!
Daniel Nistor
Excelente observatiile. Jim Collins spunea de liderii de nivelul 5 ca una din calitatile lor era smerenia de fi constient ca nu poti fara o echipa, ca nu te pricepi la toate si ca poti sa ai subalterni mai destepti decit tine.
da, asa e! dar e doar in tanara generatie de manageri exista mentalitatea asta! cei vechi inca tin sa iti arate superioritatea cu orice pret si fara argumente. Genul tartor.
Ce mai vad eu ca diferenta flagranta intre aici si Vest, e ca dincolo nu se folosesc epitete, e interzis! se sta factual, cu referire strict la task, la misiune.
Nimeni nu spune “sunt bun, sunt corect”, ci “am facut acest lucru astfel”, si ramane la libertatea echipei sa interpreteze calitatea actului. Persoana nu intra in discutie, doar faptele. Tot asa, poti spune “ma deranjeaza ce ai facut, ma vexeaza”, dar nu “esti prost, eu sunt mai destept”.
Cand spunem de ex “eu sunt corect”, sunt 3 mesaje transmise concomitent: 1. sugeram ca ceilalti nu, 2. provocam/instigam si 3. aratam lipsa de tact si o mica nevoie de apreciere neimplinita, de fapt un orgoliu negativ.
Asta à propos de “smerenie”… sau de obiectivitate as zice eu.
“Acerbicie” nu exista in DOOM, insa mie imi place mai mult cum suna. GB
da, l-am intalnit in literatura beletristica deseori, dar nu stiu exact ce inseamna, adica intuiesc dar nu sensul exact…? e un cuvant cu patina… 🙂
Cred ca asta e unul din atuurile tale forte: CONTROLUL (uneori poate prea mult…), dar nu stiu cat se datoreaza spiritului pozitivist si cartezian, si cat controlului tau psihic pe care l-ai mostenit, tariei tale de caracter… pe care le-ai amplificat, le-ai perfectionat cu timpul in cei 20 si ceva de ani de cariera in business si headhunting. Timp in care ti-ai confirmat tie si celorlalti puterea asupra tuturor, deci implicit si un orgoliu satisfacut, dar construit, elaborat.
Orgoliile, intr-adevar, pot fi distructive… a fost un film, bun zic eu, dar lumea iesea din sala oripilata, se numea “Adversarul” – cu Daniel Auteuil prin 2003, ideea era ca un sef de pe la OMS parca – incepe sa piarda cam tot si ascunde asta familiei, din orgoliu si de asemenea ca ei sa nu simta schimbarea, iar apoi – cum situatia se agrava – sfarseste prin a-si ucide si sotia si copiii, ca ei sa nu vada realitatea, ca ei sa nu isi schimbe parerea despre el!!! un fel de suicid invers, dar generat de orgoliu…
Insa orgoliile cand sunt mici, ele pot avea si o conotatie pozitiva, de exemplu, cunoscandu-ti valoarea si potentialul, nu te pretezi la anumite acte… sau in fine un om politic si public nu poate face ceva care sa ii strice imaginea, in ea intrand si orgoliul lui.
Iar legat de orgoliul celui “puternic”… hmm, cred ca cel puternic cu adevarat nu e afectat de atacuri sau mangaieri.
E o diferenta intre cel PUTERNIC ca si caracter pe de o parte, si cel cu SCEPTRUL in mana pe de alta, acesta din urma desigur fiind mai vulnerabil si deci cerand o mai mare atentie pentru a nu-i atata orgoliul.
Ponta e, cred eu, cel mai bun model de abilitate in sensul asta!!!
George, pui semnul egal sau diferit intre verticalitate si orgoliu?
in primul rand ele sunt din categorii diferite, dar chiar din aceeasi categorie fiind, nu sunt echivalente, totusi pot fi superpozabile partial
da?
cu voia ta…
ma gandeam la potentialii orgoliosi care nu ar avea ochi pentru cei verticali, confuzia poate fi mare
Liz, pentru mine verticalitatea e o valoare infinit mai pozitiva decat orgoliul, dar daca esti prea VERTICAL la birou poti leza muuulte ORGOLII… deci azi verticalitatea e o notiune aproximativa la locul de munca si George are dreptate, orgoliul adversarului e mai important!
in fond tu, intr-un business ce vrei de fapt? sa iti atingi scopul, deci ce conteaza cat esti de vertical, conteaza mult mai mult sa nu ii enervezi pe partener si sa iti dea ce vrei! Asta in afaceri, cred ca in viata personala e mai greu pentru ca intervin sentimentele.
“orgoliul adversarului e mai important”? Asta e ceea ce ti-a sugerat articolul sau doar faci tu sugestii ? :))))
si una si alta
Si daca faci tot ce sugerezi in acest articol si nu faci nici un ban in plus?
Ce “sanse de reusita” are “metoda ta”? Cit la suta? :))
100%! Ceva, ceva tot castigi… GB
Ceva ceva cistigi totdeauna!! Macar si experienta! Chiar si cind urla orgoliul in tine. :))
Gen Alexandra Stan? A urlat orgoliul in ea, dar, a acumulat si experienta. Te las pe tine sa razi.