Cariera mea mea de head-hunter a inceput la varsta de cinci ani…

Cea mai veche recrutare de care imi aduc aminte am facut-o pe cand aveam cinci ani. Erau alte vremuri, intr-adevar, atunci mergeau recruiterii la candidati…

In satul din Moldova in care m-am nascut eu era un flacau care nu a reusit, chiar dupa nenumarate incercari, sa se insoare pe cai naturale. Nu a fost o surpriza pentru nimeni, de altfel, din motive pe care nu le detaliez acum, aici. Nu a fost singurul, totusi, din cand in cand mai aparea cate un astfel de caz, prezentat si analizat in amanunt de catre suflarea satului. Ca de obicei in astfel de situatii, comunitatea a trecut la Plan B.

Mama subiectului a venit la bunica-mea, impreuna cu niste vecine (insul era de pe ulita noastra, asa ca respectivele doamne aveau prioritate), si au inceput sa lucreze la strategia petirii. Au segmentat piata, au schitat profilul clientului (clientelor, mai precis) potential, au facut roadmapul si tasklistul, au impartit rolurile si responsabilitatile.

S-au oprit asupra unei abordari secventiale: se trece la satul urmator numai cand resursele din satul vizat au fost complet epuizate. Avand instinctul optimizarii, s-a decis demararea procesului cu satul cel mai apropiat, Smulti, peste trei dealuri de noi.

Intai s-a dus una din vecine, buna pe marketing, in general, si pe marketing research, in special, sa inventarieze toate fetele de maritat de acolo, care corespundeau profilului stabilit.

In trei zile piata a fost scanata complet, si s-a intrunit din nou boardul ca sa analizeze datele. Pe lista au ramas trei tinte, fete mari toate, cu oarece garantii. In zilele urmatoare au fost stabilite intalnirile si au inceput pregatirile de plecare.

Era vara. La data stabilita, la 5 dimineata s-a strans toata lumea la bunica-mea si apoi a venit caruta sa ne duca la Smulti. Erau patru doamne si cu mine. Carutasul nu se punea la socoteala, pentru ca el era o resursa externa. Mama subiectului nu facea parte din echipa, conform regulamentului de petire. Bunica-mea, fiind un fel de lider informal al mahalalei noastre (mahalaua din vale), era project manager, in mod natural, adica un fel de negociator sef, celelalte trei intervenind doar cand li se facea semn.

Nu-mi aduc aminte absolut nimic despre primele doua candidate, insa despre a treia imi sunt toate amintirile intacte, de parca ar fi fost ieri. Am fost primiti peste tot cum se cuvine, au fost deschise odaile de oaspeti, am fost asezati in jurul mesei, ni s-au adus farfurioare cu dulceata, serbet, paharul cu apa, visinata (numai pentru doamne). In una dintre case am primit si prajiturele, iar in alta placinta fierbinte, facuta special pentru noi, in mod evident.

Tin minte ca discutiile erau intotdeauna lungi. De fiecare data echipa noastra incepea cu prezentarea produsului, in detaliu, dupa care urmau ceilalti. Abia dupa aceea era introdusa candidata, care se aseza pe un scaun dinainte pregatit, cu mainile pe genunchi si cu ochii in pamant, obligatoriu. Sigur, nu vorbea niciodata neintrebata. La interviu au participat toate cele patru doamne din echipa noastra, puneau intrebarile pe rand. Nu erau intrebari dificile, mai ales ca erau cunoscute dinainte, ghidul de interviu de petit era acelasi de cand lumea, si nu se punea problema inovatiei aici.

De prima candidata nu-mi aduc deloc aminte, dupa cum am spus. Tin minte doar ca era esecul tranzactiei parea evident de la inceput. Cred ca a doua candidata nici nu a mai fost introdusa, una dintre parti a tras concluzia ca nu e cazul sa se mearga mai departe de analiza CV-ului. Se pare ca era singura dintre cele trei care avea zestre.

La a treia am ajuns mult dupa amiaza. Prezentarile si analiza datelor au fost mult mai rapide decat la cele de dinainte. Cel mai mult s-a intrat in detaliu si s-a stat in momentul in care bunica-mea a trebuit sa descrie inteligenta candidatului nostru, explicand cu vorbe potrivite cu grija ca nu are o inteligenta iesita din comun, si nici chiar una obisnuita, ba chiar una sensibil sub media standardelor locului si timpurilor, ca sa fim mai precisi… Insa era om bun la suflet, ascultator, cuminte si foarte, foarte muncitor. Cred ca echipa cealalta era deja la curent cu acest amanunt, nu pareau deloc surprinsi.

Au ascultat in tacere, au pus cateva intrebari scurte, de ordin tehnic, apoi au trecut ei la prezentare. Stiti, si a noastra are ceva, aaa… e putin schioapa. Care? Dreptul. Tare? Aaaa, nuuu, foarte putin, abia se vede. Dar e un om bun la suflet, e ascultatoare, cuminte si foarte, foarte muncitoare.

Bunica-mea, cu instinct de bun negociator, a lasat un argument important la sfarsit, ca sa abata atentia. Si, sa stiti, al nostru e flacau! Aaaa, da? Da! Pe toate cele patru fete ale partii feminine a echipei noastre au aparut brusc zambete de satisfactie. Pe atunci credeam ca toti baietii mari erau flacai, nu am inteles la ce se refereau si de unde provenea reactia in echipa cealalta, abia mult mai tarziu am reusit sa patrund subtilitatile semantice. Si a voastra e…, aaa…, vreau sa spun… Aaaa, sigur, sigur! Bine atunci…

Toate acestea fiind lamurite, au invitat candidata. Schiopatand putin, dar foarte putin, abia se vedea. Daca nu ar fi reiesit din discutie ca are 19 ani, as fi zis ca are 30. Sau poate 40, ca nu aveam ochiul fomat, inca. Era plinuta, dar rotofeie bine, ca sa fiu mai precis. Pe fetele echipei noastre am remarcat o satisfactie crescanda. Tot mai tarziu aveam sa aflu ca acest tip de conformatie anatomica se inscrie bine in profilul ideal al candidatului de parte femeiasca, mai ales daca e asezonata cu o piele alba-alba si cu niste obraji roz, roz spre rosu, ca sa fiu mai precis.

S-a asezat pe un scaun dinainte pregatit, cu mainile pe genunchi si cu ochii in pamant. Sigur, nu vorbea niciodata neintrebata. La interviu au participat toate cele patru doamne din echipa noastra, puneau intrebarile pe rand. Nu erau intrebari dificile, mai ales ca erau cunoscute dinainte, ghidul de interviu de petit era acelasi de cand lumea, si nu se punea problema inovatiei aici.

Discutia s-a incheiat cu succes si toata lumea a rasuflat usurata, sansele finalizarii tranzactiei erau acum evidente. S-au stabilit detaliile trecerii la etapa urmatoar, faza decisiva, credeam eu. Aveam sa aflu mult mai tarziu, insa, ca etapa decisiva tocmai se incheiase, urmaoarele erau mai degraba tehnicalitati.

Peste doua sau trei zile au venit ei la noi in sat, cam in aceeasi formatie, dar cu tot cu fata cu bujori. Lumea stia, asa ca s-au adunat sa vada cand trece. Stateau acolo de o bucata buna de vreme, ca sa fiu mai precis. Insa fata avea batic pe cap, evident, si tinea ochii adanc in pamant (in caruta, ca sa fiu mai precis), asa ca nu au putut specula prea mult asupra infatisarii ei. Cu exceptia volumului, desigur…

Au mers direct la familia flacaului nostru, bineinteles. Au discutat familiile intre ele, in prezenta boardului nostru, nu am remarcat nicio sincopa sau divergenta. Apoi au fost adusi cei doi, al nostru si a lor, si i-au asezat pe doua scaune pregatite dinainte, in doua colturi ale odaii. El inalt si slab, putin adus de spate, insa nu numai in fata, ci si putin intr-o parte. Avea camasa alba si haina, nu-l vazusem niciodata asa. Ea, cum o stiam, deja, cu aceleasi vesminte.

O vreme nu s-au uitat unul la altul, au stat nemiscati, cu ochii in pamant. Ea a fost prima care a ridicat capul, s-a uitat putin, dupa care a lasat iarasi capul in jos. Apoi s-a mai uitat de cateva ori, tot asa, mai pe furis. El nu a ridicat capul pana cand i-a spus bunica-mea sa se uite. S-a uitat, dar nu mai mult de o clipita. Nu au vorbit unul cu altul.

S-a facut tacere deplina, apoi bunica-mea a luat cuvantul cu o solemnitate care m-a lasat cu gura cascata, nu stiusem pana atunci ca e in stare de asa ceva. Ei, iti place? (catre el) Da, mie imi place (pronuntat cu totul altfel, insa cititorii nu ar sti ce spun daca as face o transcriere exacta a pronuntiei moldovenesti din satul nostru). Si o iei? Da, o iau! Si il iei si tu? Da, il iau.

Totul fiind lamurit, bunica-mea a declarat tranzactia incheiata cu succes. Succes cu atat mai mare, cu cat a fost si rapid, nici nu a mai fost nevoie sa mergem in celelalte sate din jur. Lumea s-a bucurat, au ciocnit, s-au felicitat. Au fost stabilite detaliile nuntii, discutii la care eu nu am mai participat, nu imi aduc aminte de ce.

Cei doi tot nu si-au vorbit cat am mai ramas eu acolo.

Au facut nunta. Pana la nunta fata cu bujori nu a mai venit la noi in sat, si nici flacaul nostru nu s-a dus la ei. A venit in dimineata nuntii, dis de dimineata, sigur, cu o caruta cu lucrurile ei.

Integrarea a decurs foarte bine. In trei zile a cunoscut pe toata lumea din mahala.  Parca fusese acolo de cand lumea. Peste cateva saptamani s-au mutat intr-o casa noua, una mica-mica, pe care au facut-o singuri, impreuna cu ceilalti oameni din mahala.

Ieri m-a sunat frate-meu, si mi-a spus ca a murit. Nu fratele meu, ci cel la a carui insuratoare am contribuit cu atata succes. Nu i-am mai vazut de mai bine de 30 de ani. Am intrebat daca au mai fost impreuna si mi-a spus ca da, au fost tot timpul, de atunci de cand ii stiu eu. Ea mai traieste, dar schiopateaza mult mai tare.

(poza lui chaosbreak de pe www.deviantart.com)

Share this...

Facebook

Whatsapp

Twitter

Linkedin

Email