Prima idee de a începe un doctorat mi-a venit chiar în facultate, când îmi făceam lucrarea de diplomă și am avut mari probleme cu bibliografia. Atunci am imaginat un alt sistem de clasificare a informațiilor din fizica nucleară (dar putând să fie extins și la alte domenii ale fizicii, și chiar dincolo de ea), complet diferit de clasicul CZU, și care putea să fie mult mai eficient algoritmizat și automatizat. Ceva apropiat de sistemul lui Google, care urma să apară cu vreo zece ani mai târziu. Sistemul propus a fost foarte apreciat atunci, a și fost publicat în ceva reviste științifice.
Fiind printre favoriții și protejatul unui mare profesor și al asistentului său, m-au luat la ei să fac un doctorat pe tema asta. Însă a venit revoluția, și amândoi profesorii au plecat instantaneu din România: Profesorul Adrian Gheorghe a primit propunerea să conducă un institut de cercetări avansate în domeniul riscului la Zurich, iar foarte tânărul lui asistent, Mihai Stoica, a ajuns în SUA, unde a făcut imediat un al doilea doctorat în 9 luni (cel mai rapid doctorat din istoria universității), și apoi a ajuns foarte repede profesor acolo.
Iar eu am uitat de doctorat, am rămas să mă bat cu comuniștii în Piața Universității și pe unde mai puteam, și să mă fac om de afaceri. Prin februarie sau martie 90 am fondat o revistă împreună cu Profesorul Adrian Gheorghe, însă nu am mai apucat să scoatem primul număr, pentru că Profesorul plecase deja, având cereri din nu mai știu câte țări să meargă să predea și să lucreze la ei.
Apoi m-am făcut businessman m-am luat cu altele. Mi s-a făcut dor să fiu din nou intelectual, așa că am început din nou un doctorat, de data aceasta în psihologie socială, tot în cadrul Universității din București. Eram singurul venit din cu totul alt domeniu (Facultatea de Fizică), dar m-a acceptat la doctorat pentru că l-a intrigat tema, și toți anii mei de lucru cu mințile oamenilor au compensat nefacultatea în domeniul științelor sociale, urmând să dau doar un examen destul de simplu de echivalare. Însă s-a îmbolnăvit rău Profesorul, și a și murit la scurt timp, așa că aveam de ales între a căuta pe altul sau a mă muta la altă universitate.
O bună prietenă m-a convins să mă înscriu la ASE la doctorat, cu aceeași temă, care se încadra bine în domeniul resurselor umane – foarte la modă și în plin avânt în vremea aceea. M-am prezentat la examenul de admitere la doctorat la Facultatea de Management și m-au picat, pentru că m-am certat cu șeful comisiei de admitere, care nu citise defel proiectul meu de doctorat (vreo 30 de pagini). L-am întrebat dacă a citit proiectul și atunci au început nervii. Mi-a zis că nu e nevoie să citească dinainte, că înțelege o temă de resurse umane și fără să se documenteze în prealabil. M-am străduit să-i explic, însă fie nu a fost atent, fie nu a înțeles deloc ce vreau să fac, fie încerca să mă facă să schimb tema, dar a ieșit totul foarte prost.
M-am enervat că m-au picat la ASE, dar nu prea tare. Așa că mi-am tradus proiectul de doctorat, l-am mai dezvoltat puțin, și l-am trimis la 9 universități din Europa și America. Spre surpriza mea, am primit răspunsuri foarte repede și am fost admis la trei universități: una din Canada și două din Franța, la Paris și la Rennes. Iar alți doi profesori, unul din Elveția și unul din Belgia mi-au propus să rămânem în legătură și să dezvolt tema, urmând să mă ia în anul următor dacă li se va părea că sunt pe drumul cel bun, în acel an nemaiavând locuri.
Am reușit să obțin o formulă foarte interesantă de cotutelă, la ESSEC din Paris (cred că a doua cea mai bună școală de business din Franța, după HEC) pe resurse umane cu șeful școlii doctorale de acolo, Profesorul Jean Marie Peretti, și în sociologie la Universitatea Rennes 2, cu Profesorul Armel Huet. Ca apoi să mă mut de la ESSEC la Universitatea Pasquale Paoli din Corsica, la propunerea Profesorului Peretti. Profesorul Peretti, un corsican ca din filme (cel din poze), era șeful școlii doctorale și în Corsica, deci tot cu el făceam doctoratul, însă ESSEC era universitate privată și ar fi trebuit să plătesc vreo 20,000€ pe an, pe când Pasquale Paoli era de stat și nu plăteam nimic.
Ar fi trebuit să-l fac, dar am fost delăsător și l-am abandonat, îmi era greu să fac naveta între București și Corsica. Poate că ar fi trebuit să abandonez ce făceam aici și să mă mut de tot pe insulă, însă mi-am zis că dacă reușisem atunci, pot relua oricând mai târziu. Cu atât mai mult cu cât Profesorul Peretti îmi spusese că era cea mai interesantă temă de doctorat din câte avusese vreodată (un model matematic al mentalității, cuantificabil, ca să poată fi măsurată), și că era singurul caz de care își amintește în care nu reușea defel să anticipeze sau să-și imagineze rezultatele finale ale studiului.
Așa că tot businessman am rămas până la urmă, am ratat toate ocaziile de a intra și eu în rândul intelectualilor. Dar poate că nu e timpul iremediabil pierdut, am văzut că se fac doctorate și la Universitatea de Apărare, și chiar la cea de Poliție. Tot am încercat în atâtea locuri, poate de data asta să fie cu noroc. Cu relațiile pe care le am, poate prind un loc acolo, în viitorul apropiat…
Comentarii (2)
GB, ai grijă ce publici! Mîine-poimîine candidezi la vreo firmă mare pentru un post de top management și vreun recrutor meticulos aruncă un ochi pe blog-ul tău și trage concluzia că ești cam indolent. Nu se știe niciodată!
GC
In final nu vad nicio pierdere. Cei care profita de sistem, desigur cazul de fata este exclus, o fac pentru bani, aroganta si pentru a putea preda cu autoritate mai mare ceea ce oricum nu prea stiu si pricep. Probabil ca intre batalionul de generali si cel de doctori facuti total nejustificat este o competitie crancena.