Niste romani si niste libanezi (din cate am auzit de la cei din jur) au facut un pariu riscant si au deschis acum cateva luni, in plina criza, un restaurant in Parcul Herastrau, pe care l-au pozitionat de la inceput direct in top. Cred ca investitia – care pare destul de consistenta, mai ales daca luam in calcul cat te costa ca sa obtii de la cineva din Primarie o bucata de parc – se va dovedi foarte profitabila, pentru ca au sanse mari sa castige un eventual “concurs” pentru cel mai bun restaurant din Bucuresti.

Mi-au spus ca e o cladire noua, construita anul trecut. Are o arhitectura destul de actuala, cu pereti de sticla pe ambele parti si care dau o vedere foarte avantajoasa spre terasa destul de mare de pe malul lacului. Pare sa fi fost proiectata de catre arhitectul acela care considera ca bucataria si toaletele trebuie sa fie pe aceeasi parte, lipite, incat clientii care se duc sau se intorc de la WC si chelnerii cu farfuriile de mancare sa isi zambeasca unul altuia de cate ori se intersecteaza.

Decorul e si el modern, spre minimalist. Nu credeam ca imi va placea vreodata un restaurant negru, mai ales dupa ce am vazut saptamana trecuta “compozitiile” lui Mr. Dupre de la Ici et la, insa astuia i-au iesit chiar foarte bine: combinatiile de negru (tavanul) si mai multe griuri, unele foarte inchise, sunt de efect. Are o singura sala, nu foarte mare, cu barul parte integranta, pe una din laturi. Un acvariu tropical imens, perfect intretinut, atrage multe priviri. Mesele sunt mari si nu sunt inghesuite – o raritate in peisajul bucurestean, chiar si printre restaurantele cu pretentii. Scaunele cu catifea neagra sunt foarte confortabile si se integreaza foarte bine in restul decorului. Florile de pe masa, si ele in stilul minimalist, sunt naturale. Fetele de masa galbene, de buna calitate, sunt atat de mari ca se intind pe podea. Pe asta mine m-a indispus teribil, pentru ca m-am simtit foarte prost cand am calcat cu pantofii plini de noroi pe una. M-a indispus si ca tot timpul a trebuit sa stau de-a dreptul infasurat in metri intregi de material, care nu ma lasau sa ma misc cum voiam; si, mai ales, cand am vazut la plecare ca noroiul de pe pantofi ajunsese acum pe pantalonii mei, via fata aia de masa.

La intrare am fost preluati de o hostessa scrobita care nu a socotit necesar sa ne arunce vreo privire sau un zambet. Sau, o fi aruncat una cand eram pe scari si nu a fost multumita de ce a vazut. A intrat direct in subiect: “Aveti rezervare?” “Nu!” Cam asta a fost toata “conversatia” noastra. In ziua urmatoare m-am intors cu costum si cu cea mai buna cravata a mea. Degeaba…

Am fost doua zile la rand acolo inainte se scriu articolul. In prima zi (o marti) restaurantul a fost aproape gol, mai erau doar doua mese ocupate, in afara de noi: doi clienti “corporate” si doi asa-numiti “antreprenori” intr-un limbaj politically correct, din aceia care se saluta ritualic inconfundabil cand se intalnesc, strangandu-si mana dreapta, dupa care le indoiae la 90 de grade si le ridica pana isi ating coatele, simultan cu mainile stangi puse una pe ceafa celuilalt, apropierea obrajilor unul de altul intr-un fel de sarut viril si ramanerea in pozitia respectiva pret de cateva clipe. In ziua urmatoare, la aceeasi ora, restaurantul era plin, abia de am mai gasit un loc. Foarte putine femei printre clienti; in ziua precedenta nu vazuseram niciuna. Aproape toata partea barbateasca a clientelei era cu costum si cravata si am recunoscut multi oameni de business cunoscuti, de la firme mari. Femeile, alea putine, in fuste si taioare inchise la culoare. Mai putin de un sfert dintre ei vorbeau la mobil, ceea ce e un procentaj rezonabil si acceptabil, ca suntem inca in criza si afacerile trebuie sa primeze. Nu e de mirare ca TV-ul e pus pe programe de stiri.

Nicio fata printre chelneri; una singura am vazut in sala, la bar, care facea nota discordanta imbracata in blugi de liceu printre toti ceilalti echipati complet in negru, in elegante costume Heineken. Am vazut vreo 4 chelneri, plus cativa picoli, ceea ce pentru marimea salii e peste standardele autohtone. In prima zi am dat peste un interlocutor mai neinspirat, care nu avea curajul sa spuna sau sa faca altceva decat cerea o banala politete nenaturala, de lemn. In ziua urmatoare am fost pe mana unui chelner cu care mi-a facut placere sa stau de vorba si care nu prea s-a pierdut cu firea la niciuna dintre intrebarile mele intentionat incomode, puse ca sa-l incurc, pentru a avea despre ce scrie in articol. Asa ca serviciul nu mi-a dat niciun motiv serios de critica, ba dimpotriva, ceea ce nu mi se intampla prea des…

Restaurantul se prezinta ca fiind “international, fusion, cu influente oriental-mediteraneene”, asta pentru ca chef-ul e un roman care a gatit in ultimii 15 ani in Israel. Eu nu am reusit sa citesc mai nimic din ce scria in meniul negru cu litere auriu inchis, asa ca mi-au povestit Cristi (e mai tanar ca mine si are vederea mai agera) si chelnerul neinspirat ca sunt vreo 60 de feluri acolo (suspect de multe pentru un restaurant de top) grupate in aperitive, supe, fructe de mare, peste, paste & risotto, carne si deserturi. Cele mai multe par sa fie retete originale sau, oricum, au denumiri mai rar intalnite in restaurantele din Bucuresti, si asta le face destul de atragatoare.

Nu am primit amuse-bouche – ceea ce ne-a surprins destul de tare – insa primele feluri au venit destul de repede, asa ca marti am uitat de el. Am luat supa de homar, rondele de vinete cu crema Philadelphia, rosii si rucola, frigarui de somon cu legume si paste. In ziua urmatoare am luat foie gras prajit in vin de Porto, supa de legume, un fel de calcan cu legume si un alt peste (desi am primit pui in locul lui), tot cu legume. Portiile sunt mai mici decat suntem obisnuiti in partea asta de lune si sunt aduse pe farfurii foarte largi, intr-o prezentare de haute gastronomie. In restaurantele mari, orice fel de mancare ai lua ti se va parea destul de bun, bun sau foarte bun si nu gasesti nici macar unul despre care sa spui ca nu-ti place si sa-l lasi nemancat in farfurie, desi inca ti-e foame. Nu am incercat toate felurile de la Aqua, insa sunt aproape sigur ca toata mancarea lor se incadreaza in aceasta categorie; ceea ce, iarasi, nu e la indemana oricui.

Toate au fost bune sau foarte bune, intr-adevar, dupa cum banuiam. Supele au fost excelente, mai ales cea de homar, si a fost pentru prima data dupa multe luni de zile cand am primit intr-un restaurant o supa care era exact atat de fierbinte cat trebuia sa fie. Pacat ca a trebuit sa o manac cu un fel de lingurita ceva mai mare, ceea ce la Aqua e pus pe post de lingura. Vinetele cu crema au fost si ele surprinzator de bune pentru niste legume iar frigaruile de somon atat cat poate sa fie de buna o mancare cu foarte putin sos. Foie gras-ul a fost si el bun, prajit ceva mai mult decat dupa standardele frantuzesti, iar sosul de la el si pestele plat (halibut) au fost de mare rafinament. Am asteptat cu mult interes “testul sparanghelului” (prezentat ca asparagus in meniul ilizibil si in speech-ul chelnerului); asta e una dintre cele mai bune metode de a vedea pana unde merge grija bucatarului fata de ceea ce lasa sa intre in bucatarie si, apoi, in farfuria clientului platitor. Nu l-a trecut prea bine! Inca inainte de a ajunge pe masa se vedea ca sunt plante mari si nu la prima tinerete, care trebuie fierte mai mult decat punctul pana la care inca raman putin crocante. A fost destul de bun, totusi, si l-am mancat pe tot.

Cu pastele am avut prima surpriza de proportii. Cand am comandat, nu am dat prea multa atentie la “P-ul” din coada lui “Spaghetti AOP”. Nici nu a apucat Cristi sa inghita, ca il vad cu ochii cat cepele, cu gura gascata larg si tinuta asa pret de secunde bune, fara sa fie in stare sa articuleze vreun cuvant… Dupa ce le-a scuipat si a baut un pahar plin cu apa, a primit explicatia de la chelner cum ca alea sunt picante si ca “P-ul” vine de la “Pepper”. “Picant” e putin spus, nici in Mexic nu cred ca gasesti asa ceva, e ciudat ca le-au pus alaturi de celelalte feluri. De ce nu ne-o fi atras cineva atentia cand am comandat, nu stiu, pentru ca, evident, ala nu era un fel obisnuit de mancare. O fi vrut sa se amuze vazandu-l pe Cristi intr-o postura caraghioasa? Totusi, surpriza si mai mare a fost cand chelnerul s-a oferit sa le schimbe si sa-i faca altele, cu spanac, smantana si parmezan de data asta. Acum Cristi le-a mancat cu multa placere, se vedea asta pe fata lui rotofeie, de mancacios. Si surpriza a continuat cand nu le-am gasit pe alea iuti pe nota de plata… Cand am cerut un peste si ni s-a adus in locul lui un banal piept de pui la gratar (ce-o fi cautand oare intr-un astfel de restaurant?) cu legume tot la gratar, ne-am asteptat sa se ofere din nou cineva sa-l schimbe, mai ales ca ospatarul a recunoscut ca a fost vina lui si si-a cerut scuze foarte convingator. Totusi, exista o limita in toate…

S-a intristat putin Cristi cand a baut “vinul casei”, un chilian banal care putea fi inlocuit usor cu unul romanesc mult mai bun dar la aceiasi bani. Celelalte vinuri, la sticla, erau destul de variate, cu o usoara tendinta catre cele scumpe si foarte scumpe. Deserturile au fost si ele foarte bune: carpaccio de ananas si Aqua special, un fel de tiramisu cu fructe de padure.

Painea (chifle de mai multe feluri) a fost calda si foarte buna. Ne-au adus-o intr-un cosulet cu un servetel de hartie pe fund, ceea ce contrasta putin cu restul mise-en-place-ului care e, mai degraba, de restaurant de lux. Tot un servetel de hartie era si pe platoul cu bolurile de amuse-bouche (aparut in ziua urmatoare – asta e o poveste separata, la care revin de indata). La felurile principale nu am primit farfurioare pentru paine, ceea ce ne-a obligat sa o punem direct pe fata de masa. Nu pare o alegere prea inspirata cand ai o singura fata de masa si nu inca una mai mica deasupra pe care sa o strangi dupa fiecare client. Cu atat mai mult cu cat am vazut, in ziua de dinainte, o scena despre care imi place sa cred ca seful de sala nu stia: dupa ce au plecat clientii, chelnerul a facut o inspectie riguroasa si a decis ca fata de masa respectiva poate ramane si pentru urmatorul client. A strans faramiturile de paine de pe ea si, in timpul procesului, a descoperit o mica pata. A plecat si a revenit inarmat cu un burete ud si cu un spray cu detergent, sau asa ceva, cu care a inceput sa “spele” fata de masa, chiar sub privirile noastre mirate. A repetet operatia de multe ori pana sa se declare pe deplin satisfacut. Peste o ora, probabil ca un client isi punea painea exact in acel loc… In prima zi am sta la o masa de doua persoane, insa in ziua urmatoare la una de patru, desi eram tot doi. Tacamurile si paharele au ramas la locul lor pe locurile neocupate, ceea ce ne-a trimis un semnal: “Baieti, aveti grija cu fata de masa, aici se vor aseza de indata alti clienti, de aia nici nu am strans restul tacamurilor. Dar, daca vor sari de la voi ceva faramituri sau stropi de mancare pe ele, nico problema, venim noi cu buretele si cu sprayul si le stergem imediat!” Insa asta a avut si parti bune: cand mi-au luat servetul din fata (desi nu aveau niciun motiv), fara sa-mi mai aduca altul in loc, am putut usor sa intind mana si sa-l iau pe cel al clientului-care-urma-sa-vina-dupa-mine-pe-locul-de-alaturi.

Serviciul a fost destul de rapid la primul fel, la al doilea a durat mai mult. De fiecare data am stat cam o ora si jumatate, ceea ce pentru o masa de pranz nu e pentru oricine, daca te duci doar sa mananci si nu sa admiri si lacul din zare.

Dar sa revin la amuse-bouche… Dupa cum am spus, in prima zi, marti, nu am primit asa ceva. Miercuri, insa, ni s-a adus imediat, adica in mai putin de cele 7 minute “stipulate” in regulamentele restaurantelor mari. Sincer, am crezut ca asta a fost pentru ca acum eram cu costum si cravata. Erau acolo masline de cateva feluri, unt cu mirodenii si cateva inghitituri de crema de branza, de vinete si dintr-un tahini foarte fin, cred ca cel mai bun pe care l-am mancat vreodata. Ei bine, amuse-bouche-ul asta l-am gasit pe nota de plata, la 17 lei (cat o masa copioasa la restaurantul Parlamentului)! Nu mai spun ca nu imi aduc aminte sa fi vazut vreodata un amuse-bouche (care nu e in meniu, atentie!) pus pe nota de plata, nici macar in restaurantele fara pretentii, insa simplul fapt de a te obliga sa platesti un lucru pe care nu l-ai cerut nu se face, si e si ilegal, la urma urmei. Probabil ca drept compensare ni l-au lasat pe masa pana la plecare, insa ne-au luat farfurioarele de a trebuit sa punem samburii in scrumiera.

Daca nu punem la socoteala produsele de impresionat invitatii (vinuri de 2,000 lei sau trabucuri de 150 lei bucata), preturile sunt normale pentru un restaurant de nivelul acesta, cam 60 – 70 de lei, in medie, pentru un fel principal. Pe noi ne-a costat 150 de lei in prima zi (167 daca ar fi fost si amuse-bouche-ul!), pentru cate un antreu, cate un fel principal si un pahar cu vin, insa fara desert, si 250 de lei in ziua urmatoare, cu un amuse-bouche (17 lei), cate un antreu si cate un fel principal, fara vin insa cu un desert. Ni s-a atras atentia pe nota de plata ca “Service charge is not included”. Am dedus ca trebuie sa dam cate o anumita suma de bani chelnerului, picoloului, hostessei, paznicului, barmanitei, celui care ne-a parcat masina, sefului de sala si altora de acolo care ne-au servit intr-un fel sau altul, nedeductibila pentru noi si nefiscalizabila pentru ei. Ca e ilegal sa pretinzi niste bani nedeclarati, nu cred ca ridica vreo problema (morala, sau de orice alta natura) celor de la Aqua, daca ma pricep eu bine la oameni. Ca ma deranjeaza pe mine sau pe alti clienti sa ne faca partasi la evaziunea lor fiscala, nu cred ca-i deranjeaza pe ei…

Ca sa trag o concluzie, desi nu-mi place sa mi se ceara in scris bani pentru bacsis si alte cateva lucruri despre care am vorbit mai sus – destul de marunte, totusi, fata de ce am vazut in alte restaurante – va trebui sa pun pe lista Aqua ori de cate ori ma va intreba cineva (si se intampla des asta!) care sunt cele mai bune restaurante din Bucuresti. Cel putin in zona lor (in nord), eu nu am niciun dubiu ca sunt cei mai buni, si la mancare si la servicii, si ca i-au intrecut cu mult pe numerosii lor vecini. Pe cheful de la Aqua il felicit de pe acum. Pentru patroni si pentru sefii de acolo mai astept nitel…

Daca saptamana trecuta am scris despre cel mai frumos loc din Bucuresti, acum voi scrie despre cel mai urat. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata un restaurant mai urat, nici in Romania si nici in alta tara. Si nu am umblat putin prin lume… Am ramas pur si simplu perplex cand am intrat prima data inauntru, desi fusesem bine “avertizat” de imaginea lui din exterior. Restaurantul e pe Mendeleev, chiar de unde incepe strada din Piata Romana, langa faimoasa covrigarie de pe vremea lui Ceausescu (daca nu si de mai inainte). E prima – cea de la strada – dintr-un sir de case vechi fara etaj, lipite una de alta in faimosul « stil vagon ». Nu e una dintre acelea care vor ajunge in albumele cu vechiul Bucuresti, insa poti sa-i gasesti mult farmec daca esti intr-o stare de spirit potrivita. Primul lucru care te socheaza cand ajungi in fata casei este magaria, marea magarie pe care a facut-o cineva de la Primarie care a dat proprietarului (sper ca nu Philippe Dupre a cerut-o, ca nu mai calc pe acolo daca aflu asa ceva) certificatul de urbanism si permisul de construire ca sa faca un geamlac de sticla care acopera toata fatada, pana la acoperis. “Decorurile” de pe geamlac te socheaza abia la iesire, cand ajungi sa-ti dai seama ce a vrut sa “comunice” Mr. Dupre cu ele. O sa revin asupra subiectului.

Prima data cand am intrat acolo am crezut ca am gresit usa si ca am nimerit in casa vreunuia dintre cei ai carui foarte-multi-copii se jucau in pielea goala la cativa metri mai in spate, in nisipul din curte. Chiar in fata usii atarnau doua carpe negre, din tavan pana la podea, menite sa acopere ceva, probabil, insa eu nu mi-am dat seama nici pana in ziua de azi ce. Am inanintat cu inima stransa pe cel mai gros cu putinta covoras de baie (sau de dormitor), flausat, cu aspect de blanita, din acelea care se umplu instantaneu de praf si de scame si cand stau bine inchise si intr-un budoar, daramite cand sunt puse in mijlocul Bucurestiului, printre santiere… Tot negru, si el. In dreapta, privirea imi e atrasa ca un magnet de un perete negru, cu perdele negre si cu draperii negre. In stanga am vazut primii pereti albi, pe care contrastau violent usile negre ale toaletelor, aparent pe post de décor. Ca sa nu existe niciun dubiu, Mr. Dupre a pus pe ele cele mai mari siluete de indicator de WC pe care le-am vazut vreodata, cam de jumatate de metru inaltime, nichelate si lucioase, de s-ar putea vedea pana dincolo de bulevard, de la “coloane”. Dupa “insulita” cu covorasul de budoar de la intrare se deschide perspectiva unei solide podele de ciment, pe toata intinderea restaurantului, acoperita cu vopsea pentru hale, parca verde. Pe vreo doi sau trei pereti sunt niste siluete in fotografii semitransparente pe folii imense de plastic gaurite, ca sa mareasca efectul de pixelizare. Insa adevaratele « efecte speciale » vin chiar din fata: o puternica lumina fluorescenta roz (sau violet?) de la neoane puse sub o tejghea care se intinde de la un capat la altul al salii. “Compozitia” e completata de mult rosu, inclusiv pe un perete intreg. Pe margini sunt banchete negre, mesele negru lucios cu fete de masa (traverse) tot negre iar scaunele de tip fotolii patrate cu spatar foarte jos sunt cate unul rosu si unul negru. Tejgheaua despre care am vorbit e, de fapt, o adevarata baricada de beton, care imparte spatiul acela lung si ingust in doua spatii la fel de lungi, insa de doua ori si mai inguste. In unul stam noi, clientii. In celalalt sta barmanul cu ale lui, mai e un loc cu o destinatie oarecum incerta, care nu poate fi dedusa cu usurinta din gramada de lucruri imprastiate acolo, dupa care vine bucataria “open space” in care il vedem pe dl. Dupre cum trebaluieste de zor. De ce a ales dl Dupre sa puna marile lui congelatoare, inalte pana in tavan, taman in mijlocul restaurantului si el sa trebaluiasca intr-o margine, e o mare necunoscuta si pentru mine si pentru cei cu care am fost acolo. Dar cine poate sa patrunda cu usurinta logica de amenajari interioare a lui Mr. Dupre? Mereu am vazut mai mult clienti francezi, probabil de la ambasada lor de peste drum. Televizorul e pus si el pe TF1.

Ma numar printre cei care sunt convinsi ca bucataria franceza e cea mai sofisticata si cea mai buna din lume, atat cea “Haut Gastronomie” cat si – mai ales – “la Cuisine du Terroir”. Prin urmare, cei care ma cunosc mi-au atras atentia de indata asupra acestui restaurant, avand grija sa sublinieze ca e “printre cele mai bune restaurante frantuzesti din Bucuresti, cu un bucatar autentic etc.” Si asta spus nu de catre romani, ci de catre francezi pur-sange. Asa ca, dupa ce m-am dezmeticit putin de asaltul stimulilor vizuali, am incercat sa ma concentrez doar pe deliciile sugerate de mentorii mei culinari. Meniul fix e foarte sumar: cateva salate si antreuri, cateva feluri de principale – numai din carne si obligatoriu insotite de cartofi prajiti si da salata Coleslaw – si, evident, deserturile cu crème brulee, ile flotante si spuma de ciocolata. Meniul zilei – cel de pe tablita scrisa cu creta – e cel tipic oricarui bistrot frantuzesc: quiche, bineinteles, cap de vitel, supa de ceapa, tartare. Cand am fost acolo ultima data am luat o gustare de somon la inceput, apoi o/ un andouillette – adica un carnat facut din stomac si mate de porc pe care putini nefrancezi il pot manca fara o strangere de inima -, un ciolan de miel, poetic numit « souris d’agneau », si bœuf aux carottes. Am luat si un vin la pahar, pe care Cristi l-a gasit surprinzator de bun, si asta nu e putin lucru, dat fiind ca el e un mare gurmand si un bun cunoscator al vinurilor, inclusiv al celor de tip « al casei ». Toate au fost bune, exact asa cum eram obisnuiti cu ele din Franta si de la regretatul Bistrot Français al lui Alain Kremeur, de la Institutul Francez de pe Dacia. Sosurile nu puteau fi decat foarte bune, si aici se vede ca francezul-bucatar stie despre ce e vorba. Si a doua paine a fost buna; era fierbinte si nu conteaza daca a fost incalzita in cuptor sau daca a facut-o el in urma cu putin timp, atata vreme cat noi nu ne-am putut da seama. De prima paine (prajita, pentru somon) nu ne-am atins, parea luata de la supermarket. Ca desert am luat moelleux aux chocolats, o prajiturica din ceva biscuiti si ciocolata, cu inghetate de vanilie si cacao alaturi, foarte bune si ele. La sfarsit am primit nelipsitele macarons (un fel de bezele) – astea pe banii lor, fireste, asa cum se face in restaurantele frantuzesti.

Ne-au adus totul surprinzator de repede, nu am asteptat la niciun fel mai mult de 10 minute. Ma asteptam sa ma indispuna din nou chelnerita lor, asa cum a facut de fiecare data cand m-am dus acolo. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea de data asta, insa a fost aproape de nerecunoscut. Se vedea ca face eforturi mari sa para prietenoasa si dezinvolta, asa cum sunt toate « omoloagele » ei din Provence sau din Bretagne, si am apreciat foarte tare rezultatele stradaniilor ei. I-a iesit foarte bine si numai niste « ochi » formati de batrani head-hunteri (cum eram noi) ar fi putut gasi niscaiva cusururi marunte.

Preturile i-au surprins pe mai multi dintre cei care au fost acolo. Sunt la fel ca in Franta, daca nu chiar mai mari pe alocuri. Nu am vazut niciun fel principal mai ieftin de 45 lei (adica vreo 11 €), cu o medie pe la 60 de lei. Poate ca nu mi s-ar fi parut mult 54 de lei pentru un carnacior de vreo 15 cm cu sos de mustar daca monsieur Dupre m-ar fi facut sa visez timp de un ceas ca sunt la Paris sau in inima Provence-ului. Insa decorurile din jur ma trezeau tot timpul la realitate asa ca mi s-a parut cam scump sa dau 180 de lei pe o gustare, doua feluri principale, un desert, un pahar cu vin si unul cu apa.

De ce si-a scris monsieur Dupre pe geamlac, la strada, mare, tipator si in toate culorile: « Ici et la – Cafe – Bar – Restaurant », in loc de « bistrot francais » sau ceva asemanator, nu cred ca voi pricepe vreodata. Daca nu ma trimiteau acolo niste oameni care stiu ce e aia mancare buna nu as fi intrat in veci, trecand pe strada si vazand « reclama » absurda a dlui Dupre. Dupa cum, sunt convins, fac aproape toti care trec pe langa restaurantul lui. Cum sa-ti inchipui ce se poate manca inauntru vazand ce e pe geamurile alea si aruncand instinctiv o privire in interior? Misterios personaj, Mr. Dupre…

Se zice ca exista 100 de secrete care fac diferenta dintre marile restaurante si celelalte. Pe 10 le cunosc numai marii bucatari si marii sefi de restaurante, pe celelalte 90 le cunoaste toata lumea, insa numai marii bucatari si marii sefi de restaurante le aplica. Unul dintre cele 90 este sa nu-i dai clientului mancarea clocotita – in primul rand supa, dar nu numai.

La Sangria merg de multe ori pentru ca e in apropiere, e curat, frumos amenajat si, mai ales, pentru ca tot sper sa apuc si eu sa vad deschis celebrul lor acoperis detasabil. Ca aproape toata lumea, merg la cate un restaurant sau altul pentru un anume fel de mancare sau (mai rar) pentru atmosfera sau servicii: daca vreau sa mananc icre sau caracatita, ma duc la Mesogios; cand vreau vita ma duc la Don Café; pentru carnati si bere nefiltrata la Deutsche Kneipe, pentru limba si creier la Piccolo Mondo, pentru Coquilles St Jacques la Casa Vernescu, daca vreau sa ma binedispuna o chelnerita adorabila, ma duc la Capricciosa, dar neaparat cand e Nicoleta in tura, si tot asa… La Sangria merg pentru ca e frumos si pentru ca e aproape. Desi merg acolo de ani de zile, singurul fel de mancare de care imi aduc aminte e rulada cu cascaval si cu smantana. In rest, nu-mi aduc aminte sa mai fi mancat ceva pentru care sa-mi doresc sa revin in mod special.

Multi spun ca Sangria e cel mai frumos restaurant din Bucuresti. De interior vorbesc, pentru ca exteriorul nu pare sa intereseze pe nimeni – ca peste tot in Romania, de altfel. Pe dinafara cladirea se incadreaza in peisajul cu case cam darapanate din jur. E destul de multa poezie in zona aia, insa proprietarii locului au avut grija sa te aduca “la zi”, punand niste metereze de scandura pe trotuar si pe strada ca sa se apere de automobilistii nepoftiti. Pe mine ma indispune teribil de cate ori le vad, mi se pare ca urmeaza sa intru pe un santier, dar, asta e… Odata intrat iti mai trec nervii, pentru ca locul e foarte curat, foarte frumos amenajat, cu discretie si cu gust, e luminos (are un faimos acoperis semi-transparent retractabil) si, mai ales, aerisit, fara mese inghesuite pana in ultimul ungher. Intorcand pe dos o celebra zicala, “pe dinauntru e vopsit gardu’, afara-i leopardu’…” Au multe plante, dintre care unele chiar impresionante (palmierii foarte mari), vitralii la geamuri si o schita de alee cu felinare de exterior (pe stalpi) care te face sa te simti de-a dreptul in alta lume. Pe margini au mese cu scaune elegante, din piele (pacat ca nu au si cotiere), iar in mijlocul “aleii” scanue si mese de terasa, pe care eu le aleg intotdeauna. Nu am vazut niciodata multa lume acolo; toti clientii par civilizati, eleganti, instariti si, mai ales, linistiti: nu imi amintesc sa fi auzit vreodata tipete, hohote isterice la glume idioate, spuse in asa fel incat sa se auda pana in capatul celalalt al restaurantului, ba nici macar prea multe convorbiri la telefon in gura mare.

Saptamana trecuta treceam prin fata si m-am oprit ca sa mananc la pranz. Am cerut o supa cu fructe de mare – un fel de bouillabaisse, dara fara nicio legatura cu aceasta, nici la gust si nici la chip – si un peste. Fiind obisnuit cu supele din restaurantele romanesti, mi-am apropiat cu foarte multa precautie buzele de lingura, pe care abia am atins-o. Chiar si asa, m-am oparit atat de tare incat abia pe seara mi-a trecut usturimea. M-am enervat cumplit, am chemat chelnerita si i-am spus sa-si ia supa inapoi ca nu pot manca asa ceva. Am afisat o indignare destul de demonstrativa, ca sa vada cat de nervos eram, insa nu a folosit la nimic: femeia a luat supa, fara sa ma intrebe ceva, sau macar sa se uite la mine, si dusa a fost. Nu cred ca a observat ca am ramas nemancat si nici macar nu a zis un “imi pare rau” de forma, chiar daca era evident ca nu-i pasa deloc de ce se intampla acolo. Cel cu care eram a spus ca sigur nu mi-o vor pune pe nota de plata. Eu am spus ca pariez ca o vor pune. Am castigat. El si-a luat un file de vita cu sos alb, piper verde si cartofi gratinati. Mai mult de jumatate a ramas in farfurie, la plecare. Cartofii au fost buni.

Zilele trecute am revenit amandoi, tot la pranz si tot pe fuga – ca de obicei la ora aia – si foarte infometati. La recomandarea expresa a chelnerului eu am luat un antricot de vita cu legume sote (alternativa erau faimoasele legume la gratar) iar prietenul meu a luat un peste. “Cat dureaza sa faceti astea?” – am intrebat eu precaut, ca un vechi client al restaurantelor bucurestene. “15 minute!” – a venit imediat raspunsul, fara nicio ezitare, fara niciun tremur in glas si privindu-ne drept in ochi. Nici eu nu stiu de ce, dar l-am crezut. Am cerut cate o supa mai intai, pentru ca, atunci cand esti mort de foame, 15 minute fac cat o eternitate. Din experienta stiam ca uneori primesti un amuse-bouche la Sangria, alteori nu, si nu am vrut sa riscam sa cadem in ziua cu “nu”. Eu am cerut aceeasi supa de fructe de mare, prietenul meu una de legume. Aproape un sfert de ceas nu am putut sa ne atingem de ele, atat de clocotite erau. Am inceput procesul de racire clasic, cunoscut de catre toti clientii restaurantelor romanesti, prin care luam cate o lingura cu lichid, o ridicam la 10-15 cm deasupra farfuriei, o inclinam si apoi dadeam drumul continutului de acolo, intr-o cascada miniaturala, stiind ca supa aia se va raci, la fiecare cadere, cu vreo sutime-doua de grad. Eram caraghiosi: doi oameni in toata firea facand cascadute cu supa, minute in sir, in loc sa mancam. Cu mancarea in fata ochilor mi s-a facut si mai foame si nu am mai rezistat; am turnat un pahar cu apa in supa si am mancat-o. Prietenul meu s-a incapatanat si a continuat cu cascadutele inca mult timp, chiar si dupa ce eu o terminasem deja pe a mea. Oare la ce se gandeau chelnerii aceia – erau vreo trei, plus barmanul – cand se uitau la noi si vedeau ce facem? S-or fi amuzat?

Supa mea nu a fost nici buna, nici rea; a lui zice ca a fost rezonabila, a considerat ca a meritat efortul. La felul urmator eu am avut, insa, o problema serioasa. El una mai mica. Nu mai pun la socoteala ca dupa o ora (!) inca nu ne adusesera al doilea fel. Ma asteptam sa nu fie chiar 15 min., cum spusese omul. Nu a venit sa ne spuna ca intarzie, nu cred ca i-a pasat catusi de putin ca ne spusese un sfert de ceas si ca a trecut o ora, desi vazuse ca suntem grabiti. Ori stia ca nu dureaza numai atat, si ne-a mintit, ori a uitat sa dea comanda… Oricum, a fost lamentabil. Prietenul meu a primit un peste pe care l-a mancat pana la capat. “Dorada la gratar cu sos de lamaie”, adica un peste luat de la supermarket, pus pe plita, apoi mutat in farfurie. Sosul de lamaie a venit intr-un format original, adica direct sub forma unei jumatati de lamaie din care a trebuit sa-si prepare singur sosul, prin apasare si scoaterea samburilor cu furculita, dupa aceea. La mine a ajuns o bucata enorma din cea mai proasta vita pe care am mancat-o in ultimul timp: fara niciun gust, plina de pielite si de sgarciuri. Daca bucatarul lor a lasat sa intre o astfel de carne in bucatarie, inseamna are o problema serioasa. Am mancat mai mult legumele fierte (adica “sote”), fara nicio tragere de inima. Cred ca asta a fost cea mai proasta experienta pe care am avut-o la Sangria, de cand mananc eu acolo. Datile trecute am mancat, totusi, ceva mai bine, desi niciodata ceva pentru care sa imi spun ca vreau neaparat sa revin. In general, bucatarul lor nu pare sa aiba multa imaginatie. Antreurile sunt destul de comune, desi se bazeaza mai mult pe peste si pe fructe de mare decat la alte restaurante. La fel si pentru felurile principale, o buna parte sunt din peste si alte vietati inrudite. Dintre celelalte, pe langa obisnuitele “muschiulet de porc” si “file de vita”, cred ca mai mult mi-au placut paella de pui si ficatul de rata la gratar cu pere in vin alb si sos de miere. Oricum, de la acest din urma fel mai mult ficatul, pentru ca nu cred ca se poate increde cineva prea mult in sosurile facute de bucatarul de acolo. Au si paste care sunt descrise destul de apetisant in meniu, insa nu-mi amintesc sa fi mancat vreodata. Deserturile mi s-au parut ceva mai bune decat nivelul general al restului felurilor de mancare, desi nici aici nu-mi aduc aminte sa fi gustat ceva despre care sa-mi aduc aminte si pentru care sa vreau sa invit pe cineva la Sangria in mod special ca sa-l impresionez cu ceva. Preturile sunt cele obisnuite: doua supe clocotite, pestele si vita, fara alcool si desert dar cu ceva apa si suc ne-au cotat cam un milion si jumatate.

Ca sa rezum putin, eu cred ca locul acela atat de frumos ar merita un bucatar mai bun si niste chelneri mai putin blazati.