Am avut o copilarie comunista frumoasa si linistita, intr-un mic sat din Moldova. Ai mei aveau carne, am fi putut sa mancam si de doua ori pe saptamana daca am fi vrut, ba poate chiar si mai des de la Craciun pana spre martie, sau chiar aprilie, pentru ca se taia porcul si o parte din carne era pusa la borcan, in untura.
Apoi, pana la urmatorul Craciun, ramaneau doar gainile, insa nici acelea prea multe, pentru ca aveai nevoie de ele ca sa iti faca oua. Nu puteai avea si oua si carne in acelasi timp, dupa cum au constatat si englezii. Vreun porc taiat in timpul anului nu a fost pana am plecat eu din sat, si nici nu s-a auzit de asa ceva in istoria locurilor.
O vaca nu aveai voie sa tai, erai obligat sa o dai la stat, la abator, si iti dadeau niste bani pe ea. Insa nimeni nu s-ar fi gandit vreodata sa taie o vaca, aveai nevoie de ele ca sa-ti dea lapte, altceva nu ai fi avut sa pui pe masa la copchii, pentru ca aceia mici nu mananca fasole si cartofi chiar din primele luni. Si, oricum, erau putine vaci in sat. Si la fel si oi, tot putine, si le tineai pentru branza, evident, asa ca nici de carne de oaie nu prea putea vorba. Struti nu erau, ca acuma, nici alte vietati, asa ca subiectul carne putea fi sintetizat la porc iarna si ceva gaini vara.
Eram printre cei mai instariti din sat, pentru ca ai mei aveau amandoi salariu. Mai erau cativa cu salariu in sat, insa nu imi aduc aminte sa mai fi fost vreo familie cu doua salarii. Cu mai multi bani decat noi erau doar nea Nica Rusu, fiindca avea stupui, si tanti Litica, vanzatoarea de la magazinul din sat.
Noi aveam 30, ba cateodata chiar si 40 de gaini intr-un an. Altii aveau mai putine, erau unii in sat care aveau cate 10 sau 12. Daca imparti cifra asta la doi, ca sa iti ramana si pentru oua, si apoi imparti jumatatea la 365, cate zile intr-un an, vezi ce iti iese, adica de cate ori ajungeau si ei sa manance carne.
Fiind bogati, noi stateam chiar in centru, insa mie imi placea sa stau la bunica-mea, in marginea satului. De cand am inceput sa merg pe picioarele mele m-am dus acolo si nu m-am mai intors pana am plecat din sat, la 12 ani.
Bunica-mea era vadana. S-a maritat la 17 ani, cand avea 19 i-a murit barbatul in razboi. Au avut doi copii. Nu s-a mai maritat de atunci si pana in ultima zi din viata s-a dus la biserica si s-a rugat pentru el si ii facea pomana cand trebuiau sa se faca pomenile.Lumea spunea ca nu a mai facut sex de atunci. Mai tarziu a incercat nea Ionel Motea s-o violeze, insa era prea beat ca sa reuseasca, asa ca nu se pune la socoteala. Dar am mai scris despre asta, tot aici, pe site…
Insa am avut doi strabunici, stateam cu totii acolo, in marginea satului. Casa strabunicilor nu era mare, dar nici mica. Avea doua odai si un chiler. Toate casele din sat aveau chiler, din cate stiu. Iarna dormeam cu totii patru intr-o singura odaie, ca sa nu ardem prea repede lemnele si sa ne apuce vreo iarna lunga, pentru ca nu am mai fi avut de unde lua altele. Vara dormeam pe prispa, pana toamna tarziu, nu ar fi reusit nimeni sa ma bage in casa.
Si la bunici aveam gaini, insa nu atat de nenumarate pe cate aveam acasa in centru. Dar mai aducea taica-meu cate una de pe unde ajungea, asa ca mancam carne o data la doua saptamani, uneori chiar si mai des. Sigur, intre Craciun si Anul Nou mancam si de doua ori pe zi, plus sorici intre mese… Porc nu aveam nici noi, nici strabunicii, insa ai mei cumparau unul in fiecare an, pentru ca aveau de unde, erau doua salarii in familie, dupa cum am mentionat. Nici vaca nu aveam, dar cumparam lapte de la tanti Ioana, vecina noastra din vale.
La tanti Ioana ajungeam direct sarind gardul, nu avea sens sa ocolesc. Ei erau saraci. Folosind ca unitate de masura numarul de gaini, erau pe la gradul 2, 3 cel mult. Dar aveau vaca, insa altceva nu. Nimic, vreau sa spun. Dar cand spun nimic, asta inseamna chiar nimic. Nici macar sticla la toate geamurile, o parte din ochiuri erau cu cartoane. Fiindca acolo, in sat, erau geamuri cu ochiuri. Ferestrele cu foaie de sticla, adica cu sticla dintr-o singura bucata, cat tine geamul de mare, nu erau chiar pentru oricine. Noi, de pilda, aveam la casa din centru. Dincolo nu.
Vaca lor dadea lapte. Spun asta pentru ca nu chiar toate vacile din sat dadeau lapte. Insa tanti Ioana era norocoasa, din aceasta perspectiva. Vacile de atunci dadeau vreo doi sau trei litri de lapte pe zi. Cele de acum dau mai mult, insa eu vorbesc despre vacile de atunci si, mai precis spus, despre o anumita vaca, cea a lui tanti Ioana.
Tanti Ioana ne dadea noua jumatate din lapte, dupa cum am spus, insa jumatatea mai buna o pastra intotdeauna pentru ea, nu am putut niciodata sa aflu cum reusea sa le separe. Mancam si din jumatatea bunicilor, insa nu exista comparatie. Tanti Ioana stia ca am aflat secretul, asa ca ma chema intotdeauna cand fierbea laptele. Facea mereu mamaliga prima, apoi fierbea laptele in acelasi ceaun. Eu stateam nemiscat langa foc, si cand era gata, mancam jumatate din jumatatea lor… Altceva nu mancau seara, pentru ca nu aveau ce.
La pranz nu mancau chiar in fiecare zi, insa cand o faceau, fierbeau cartofi si ii mancau cu usturoi. Ii mancam, mai precis spus, pentru ca eram intotdeauna prezent. Cu mamaliga, evident. Pe vremea aceea nu exista paine in sat, brutaria s-a deschis mai tarziu. Dimineata mancau mamaliga. Dar nu una noua, ci din cea care ramanea de seara. O prajeau pe plita. Cand avea untura, puneau si putina pe deasupra. Dar nu multa.
Cand avea untura, tanti Ioana prajea si cartofii, dar asta se intampla rar. Ulei nu avea toata lumea in sat, insa nici nu pareau sa aiba nevoie de el. Tot in ceaun ii prajea, sigur, mai ales ca nici nu cred ca avea alt vas in casa. In casa spun, nu in bucatarie, pentru ca nu aveau bucatarie. Insa aproape nimeni nu avea bucatarie in sat. Numai noi, pentru ca eram bogati, si inca vreo cativa gateam in alta camera decat cea in care dormeam. Vara era mai simplu, pentru ca toata lumea gatea afara.
Farfuriile lui tanti Ioana erau de tabla, la fel ca si canile. Dar nu emailate*, ca ale noastre, ci de alumina. Si cele trei linguri erau din alumina. Avea si doua strachini de lut, insa pe acelea nu le folosea tanti Ioana, ca sa nu riste sa se sparga.
Noi, fiind dintr-o clasa superioara, aveam farfurii emailate*, dupa cum am spus. Farfurii albe erau numai in casa alor mei din centru. La bunici erau doar strachini de lut. Farfuriile albe au ajuns ceva mai tarziu la marginea satului, eram eu deja marisor. Li se mai zicea si farfurii intinse, pentru ca aveau o forma substantial diferita de cea a strachinilor adanci, marone inchis si de aceeasi marime, indiferent ce ai fi pus in ele.
Insa cele sase farfurii albe, chiar intrate definitiv in patrimoniul bunicilor, nu erau pentru oricand si pentru oricine. Erau pastrate cu mare grija, cat mai departe de potentialele pericole. Cand auzeam Viorele, ada o farfurie alba, stiam ca ceva important urma sa se produca.
Cred ca o data sau de doua ori pe luna facea tanti Ioana altceva decat cartofi. Fasole, adica. Totusi, tanti Ioana a ramas supla pana a murit, dupa cum se vede si in poza. Probabil ca de la usturoi…
Dar nici in sat nu prea se manca altceva. Nu imi aduc aminte sa fi pus cineva in gradina vinete, mazare sau altceva decat cartofi, fasole, ceapa, usturoi, rosii, morcovi si bob pentru salata. Salata care seamana cu cea de la Mega Image a aparut mai tarziu in sat, aproape de vremea in care a trebuit sa plec eu de acolo. Ii spuneam marole si se servea doar de sarbatoare sau cand venea vreun musafir important, ce trebuia impresionat. In rest mancai doar salata de bob. Varza trebuia cumparata de la Targu Bujor.
Nu au reusit ai mei sa ma dezlipeasca de langa ceaunul lui tanti Ioana. Au incercat de cateva ori, insa au renuntat repede. Dar aveau un atu in maneca: Vino ca avem carne! Tanti Ioana nu a avut niciodata carne. Niciodata, dar nici macar o singura data nu am vazut vreo bucatica de carne in ceaunul lui tanti Ioana, nici macar vreo aripa de ceva sau un scurmac, oricat de mici. Niciodata. Totusi, tanti Ioana a ramas supla pana a murit, dupa cum se vede si in poza. Probabil ca de la atata usturoi, dupa cum am spus.
Multi ani dupa aceea, cand m-am intors in sat, student de-acum, am gasit-o pe tanti Ioana la bunica-mea, stateau de vorba. I-am facut o poza, fiindca aveam aparat de fotografiat. Smena, desigur. Nimeni nu a mai avut pana atunci aparat de fotografiat in sat, de cand e lumea. A fost prima poza a lui tanti Ioana. Probabil ca si ultima…
* scrisesem e-mailate, nu stiu de ce, abia dupa ce am recitit am scos liniuta.
Comentarii (17)
mici retusuri-nica bogdan nu nica rusu,bani avea nu de la stupi,mai mult de la faptul ca fusese carciumar!iar cat despre tanti ioana avea cred ca un ficat de fier!tinea bine la sprit,iar a 2 a zi nu avea nimic!se spune ca inainte sa moara a cerut un pahar cu vin!
Da, asa este, stiam eu ca nu e acela numele adevarat! Si da, acum mi-am adus aminte ca avea un bufet in varful dealului, mai sus de mabazin. Multumesc pentru update! GB
Si, a dat peste tine botulismul. Nu trebuie sa ne spui, se vede. 🙂 Iti recomand ceva salate cu germeni, sunt la moda. 🙂
Excelenta povestire si foarte bine scrisa.
Daca D-na/tanti Ioana, printr-o intorsatura a soartei, ar fi devenit foarte bogata, dupa canoanele urbane contemporane, foarte probabil …nu ar fi mincat carne!
Fiind o fiinta cu anumite calitati ar fi “beneficiat” de “binefacerile” carni o anumita perioada dupa care ar fi redevenit vegetariana, chiar vegan.
Ce bine ca ai reusit sa iti faci timp pentru povestiri! 🙂 Este o poveste frumoasa, amuzanta si nostalgica totodata, iar din cate spui, ai fost unul din cei privilegiati, avand o copilarie frumoasa si linistita. Presupun ca, de-a lungul timpului, ai avut mai multe jurnale sau ceva similar unde ti-ai notat ce te-a impresionat, deoarece sunt multe detalii redate si un spirit de observatie puternic (atat pe plan exterior, cat si interior) sau poate e vorba de o memorie excelenta. Zile senine!
Imi pare rau, dar nu sunteti prea bine informat. Existau oameni in sat care aveau si cate 30-40 de rate, plus cate 30 de gaini. Si multi aveau bucatarie, care era o camera mica zidita separat de restul casei. Desi aveti ceva inclinatii spre literatura si doriti sa portretizati frumos vremurile de atunci, din articolul dumneavoastra reiese clar un singur lucru: “eram bogati”. Aceasta afirmatie ati facut-o, direct sau indirect, cam in fiecare paragraf al textului. Deci articolul dumneavoastra este cam “laudaros”. Atunci, ca si acum de altfel, caci nimic nu s-a schimbat, existau persoane mai “avute” ( ca sa ma exprim in stilul dumneavoastra), care din pacate se foloseau de cei mai “mici si mai prosti”. Nu spun ca familia dvs ar fi facut-o, nu am dovezi, dar exista de cand lumea asa-zisi boierasi care traiesc de pe spinarea bietilor tarani pe care ii exploateaza. In fine, chiar daca articolul se vrea a fi o prezentare a acelui sat, nu ilustreaza in totalitate realitatea. Citind articolul, fara sa va cunosc personal, conchid ca sunteti cam…mandru. Cu bine!
Totusi omul nu spune “eram bogati” ca sa se laude.. eu nu asa inteleg articolul. Mai degraba ca sa faca intelese alte lucruri, ca de exemplu de ce prefera sa se duca sa manance la tanti Ioana, desi avea si acasa ce manca. E doar un amanunt folosit ca sa pricepi atmosfera locului.. cel putin asa inteleg eu.
Scris frumos, cu talent, se vede lumea satului in scurt si chiar la obiect. Frumos, gen Morometii. Multumesc.
Subiectul articolului e clar totusi, si e bine transmis. Mancare si stilul de viata moderna ne omoara cu zile. Corect.
Doamna Elena, sunteti din acelasi sat cu autorul??? Daca da, sigur aveti info mai bune decat autorul, daca nu, probabil ca in satul de unde veniti erau cele mentionate de dumneavoastra! Nu conteaza cate rate si gaini erau ci felul cum autorul a portretizat parte din viata lui la tara!
Ce frumoooos! Va multumesc, descrierea este memorabila, imi aduce aminte de bunica mea si de satul lui tata. N-am petrecut prea mult timp pe acolo, dar cel petrecut este plin de amintiri placute si de tipologii umane similare. Chiar si dieta era similara, desi oamenii nu mai erau chiar asa lipsiti de mijloace. Mi s-a facut foame de mamaliga prajita, de lapte adus in galeata in fiecare dimineata, si impartiti pe la toti copiii de oraseni ajunsi, care isi petreceau vacantele la sat. Nici nu cred ca era vorba sau nu de generozitate, daca se nimerea un copil in curtea ta cand puneai masa, era bun inteles ca ii dadeai sa manance. Pe mine ma instruise mama sa nu stau pe capul oamenilor cand ii vad ca se pregatesc de masa (mai ales ca ei nu prea ii placea in satul lu tata, zicea ca sunt tarani rau – deh, ea era de la Bucuresti!). Si eu stateam ciopor pe capul oamenilor, impotriva instructajului…ear rost da haleala buna si la gramada…Asta era cel mai important, ingramadeala, copiii multi, hihaiala din jurul mesei, bagatul degetelor in gura si mancatul din aceeasi strachina si cu aceeasi lingura. Acasa nu puteam face asta, Doamne fereste!Ah, ce imi place sa imi amintesc, asa zile fericite au fost! Multumesc inca o data!
Multumesc pentru aducerea aminte!
Erau vremuri dificile, chiar si pentru cei de la oras. Si noi mancam carne foarte rar si aceea putintica. Imi amintesc cat era de bucuroasa mama cand reusea sa gaseasca in piata mare in Galati gaturi de pui. Neamuri la tara nu am avut si tare ne-ar fi placut. Dar mergeam uneori la bunicii unei prietene si eam de-a dreptul intr-al noualea cer (eu si sora mea Dana): totul era bun, totul era frumos. Cartofii facuti in tigaia cu untura ramasa de la friptura de Craciun, cu usturoi si mamaliga era maximul de bunatate. Oamenii simpli, buni si generosi.
Mai am o amintire cu totul speciala: sfarsitul liceului, vara anului 1980, cand am fost invitati toti colegii la tine acasa sa sarbatorim. Ne-ai servit cu pui cu smantana. Ce sa mai spun? Am sarbatorit afara in curte, la aer curat, ne-am plimbat cu sareta, am dansat si chiar si am dormit cu totii pe unde am apucat. Nu-mi amintesc prea bine momentul de ramas bun, dar acum, dupa atatia ani, gasesc prilejul sa-ti multumesc pentru cadoul ce ni l-ai facut.
Ai descris cu multa maiestrie, in stilul copilului de atunci, dar cu mintea si inima omului matur ce retraieste acea parte a copilariei in care a invatat cat de frumoasa este simplitatea vietii de la tara, sanatoasa pentru corp si spirit, in care a cunoscut oameni frumosi.
Da, tin bine minte… Tu sau Dana, dar cred ca tu ai facut ceva si cu cineva care nu erau trecute in fisa postului. Parca ca acela a fost inceputul unei frumoase prietenii (si sfarsitul alteia)… GB
Din poza și descriere pare Ioana lu’ Potropascu .I- am cunoscut foarte binei familia și mai ales pe ea , când avea deja o vârstă. A lucrat în curte la ai mei vreo 10 ani în anii ‘ 90. Era haioasa tare . Ii plăcea tutunul și pileala . O cinsteam cu una mica și o provocam la discuții politice , le știa la toți cusurul ,era fan Ceaușescu ,Iliescu & co .Nu -i plăcea deloc opoziția de atunci , deh i-au spalat creierul tvr -ul postrevolutionar. Muream de ras când îl imita pe Michael Jackson ! Ma impresiona cu vigoarea ei avea peste 70 de ani și fuma de la 12 ani și ducea bine și cu alcoolul și nu o durea nimic. Probabil și de la regimul aproape vegan și de la gena.
Mulțumesc mult pentru ca ne ai adus aminte de ea , odihnească-se în pace!
Da, ea este! Uitasem numele de familie, dar stiam ca e ceva pe aproape, asa ca i-am facut un pseudonim literar. Insa acim am restabilit adevarul istoric, multumesc pentru contributie! GB
Domnule Butunoiu, scrieti minunat! Bunicii mei, Dumnezeu sa-i odihneasca, erau de undeva de prin Moldova, si mi-e dor de ei in fiecare zi. Iar povestea dumneavoastra m-a emotionat foarte tare, pentru ca din nou mi i-a readus in minte. Am retrait serile in care ei povesteau despre tineretea lor, iar eu ascultam totul ca pe o poveste. Multumesc!
Frumos!
Am trăit vremurile acelea și-ți mulțumesc pentru talentul cu care ai povestit despre ele. Tanti Ioana a fost un om mai valoros decât mulți contemporani, cu loialitatea ei neabătută pentru o iubire ucisă prea devreme și generozitatea ei pentru un pui de vecin. În sărăcia lor, acei oameni știau că nu este nimic mai valoros decât pacea. Erau feriți de păcatul lăcomiei pe care va trebui să-l plătească generația actuală.