Salariul e doar ca sa te deranjezi sa te duci la munca, primele sunt ca sa te apuci de treaba

Articolul are o tema frumoasa si spumoasa. Problema sa este ca umbla cu jumatati de adevaruri. In ultimii 18 ani am lucrat atat la stat cat si la privat, am trecut si prin experientele interviurilor pentru job-uri noi, asadar cred ca nu sunt chiar pe dinafara subiectului.
Sa o luam pe rand:
1. La stat salariile au un spread teribil. Problema ar fi nu ca sunt unele mari si altele mici, ci ca cei cu salarii mari au locuri asigurate politic. Normal ca nu au motivatie sa performeze. Cei cu salarii mici nici nu au de cine sa fie verificati (sefi incompetenti) si nu au sperante de promovare. Se vor alinia la cultura organizationala, adica vor invata sa piarda timpul eficient si discret, pe principiul “daca stii nu comenta, daca ai comentat nu scrie, daca ai scris nu te mira”. Lucrurile nu merg eficient, nu ca nu s-ar putea ci pentru ca pentru a iti impune o idee buna ar insemna sa contrazici un sef in 99% incompetent si de prea multe ori orgolios.
2. La privat lucrurile sunt mai nuantate, insa procesul de selectie este in extrem de multe situatii dezastruos: candidatii mint in CV, angajatorii mint la interviu. Candidatii pretind ca au competente departe de realitate iar angajatorii prezinta un mediu la fel de departe de realitate. Bancul ala cu “program flexibil=munca 20 ore/zi” nu prea e banc. Am fost acum cativa ani la un interviu la un angajator ceva mai mare decat boutique-ul din colt. Dupa doua interviuri telefonice si unul face-to-face inca nu reusisem sa obtin fisa postului pentru care se presupunea ca ma voi angaja si pentru care eram in negociere de salariu. Mai mult, toti cei pe care ii cunosc se lupta cu acelasi fenomen: salariul pe care l-ai negociat va creste numai prin schimbarea locului de munca, indiferent de performantele tale. Eu insumi m-am confruntat cu situatia asta: am presat un an si ceva pentru o crestere salariala (sincer si 5% in plus ar fi fost apreciati, nu atat ca o imbunatatire majora a veniturilor ci ca o confirmare a eforturilor depuse), primind acelasi raspuns (“voi discuta mai sus”). Cand practic nu imi mai permiteam sa raman la acel job pe salariul inghetat mi-am gasit un alt angajator si m-am dus sa imi anunt sefii ca plec. Brusc s-au gasit resurse pentru o crestere de 40%! Am avut decenta de a nu le povesti colegilor experienta mea, pentru ca i-as fi bagat in depresie!
Deci nu, draga domnule Butunoiu si dragi manageri cititori, cat timp nu va sti concret “in ce se baga” un candidat va negocia un salariu nu in concordanta cu abilitatile sale prezente ci corespunzator abilitatilor proiectate peste 3-4 ani. Pentru ca ideea ca salariul negociat iti va ramane neschimbat si peste 3-4 ani are fundamente solide, pe care departamentele HR nu au facut decat sa le confirme. Pentru ca mentalitatea de a-i da aluia care face si mai mult de lucru (in 9 cazuri din 10 fara a-i ajusta si salariul) pana va ajunge sa nu mai performeze si atunci sa ii scoatem ochii este omniprezenta.
Da, salariul este mobilul unui contract intre doua parti: angajatul isi inchiriaza timpul si priceperea contra unei sume. Insa este normal ca odata ce angajatul cere mai mult (pricepere si/sau timp) decat a fost stabilit initial trebuie sa si ofere compensatii. Si de la o varsta incolo nu cred ca mai e careva naiv sa creada ca o rata la banca se plateste cu felicitari pentru proiecte finalizate cu scucces, mai ales cand firma se faleste cu stabilitatea si performanta. Team-building-urile sau petrecerile de Craciun nu prea le-as incadra totusi ca fiind metode nonfinanciare de motivare.

As fi si eu curios citi angajati de pe lumea asta, daca stiu ca iau acelasi salariu, eventual si unul prost, indiferent daca fac o treaba buna sau nu, chiar fac ceva ca lumea. La privat exista stimulul concedierilor celor care-si bat joc de meserie, in timp ce la stat asa ceva se face mult mai greu. Iar cei care sint de bun simt la inceput, dupa citiva ani in care observa ca, indiferent ce fac, indiferent daca muncesc in locul celor care trag chiulul sau fac o treaba proasta, primesc aceiasi bani ca lenesii sau chiar mai putini, vor ajunge inevitabil sa se porceasca si ei ca toti ceilalti. Cel mai amuzant este ca abia atunci, poate, vor primi si o marire de salariu. Sau poate nu, totul depinde de toanele zeului stat.
Si un absolvent de Harvard s-ar porci in conditiile astea. Iar cei care se angajeaza la stat acum nu sint absolventi de Harvard, ci ai facultatilor noastre, de stat si private, care ajung de multe ori la performanta de a nu fi in stare sa inteleaga un text scris. Pentru ca asta e situatia, si s-a ajuns aici in urma bataii de joc la care au fost supusi alti angajati de la stat, profesorii, care au avut mereu un salariu apropiat de minimul pe economie. Cit o femeie de serviciu sau un muncitor necalificat. Asa ca, d-le Butunoiu, ar trebui sa va puneti intrebarea daca tinerii din poveste chiar ar fi in stare sa faca ceea ce li se cere.
PS. Si, totusi, nu mai fiti atit de aspru cu angajatii de la stat. Nu de alta, dar am vazut ca sinteti un mare admirator al tinerilor ”yup” de Romania (yuck, mai bine, dar si asta e prea slab), gen Tudor Brezu&co – vezi filmuletul de la sfirsitul materialului de la adresa: http://www.tolo.ro/2015/11/11/gala-bute-z-2-lumea-morala-a-lui-tudor-breazu/. Acum stiu ca nu oricine poate sa se compare cu acesti “antreprenori”, viitorul lui Romanica, precum acea cocota masculina cu ocupatia declarata de ”consultant financiar” si prietenii lui, dar face si lumea ce poate, nu poti sa ceri mai mult.

O discutie nuantata.

1) Referitor la exemplus prezentat.
In primul rand as vrea sa subliniez ca eu il consider pe domnul director care a dat un raspuns ce aparent contravine regulilor eficientei, economiei de piata, etc un bun manager pe situatia prezentata, care optimizeaza situatia data cu parghiile ce ii stau la dispozitie.
El spunand “ce sa le cer la 1600 RON/luna” transmite ca:
-e constient ca acei tineri sunt platiti sub valoarea de piata a jobului
-nu are parghiile financiare sa schimbe acest lucru astfel incearca sa compenseze prin alte avantaje, cum ar fi work-life balance, reducerea volumului de munca, oferirea posibilitatii de mai si desfasura proiecte personale la serviciu.

De la un punct incolo nu sunt solutii ortodoxe, dar sunt solutii, si omul nu este nici el intr-o situatie normala si aplica solutii pe masura, ca sa isi pastreze o echipa de un anumit nivel de calitate si cu care poate indeplini niste obiective.
Sa ne gandim ca ar pune biciul pe ei si nu ar oferi nici macar acest avantaj, ce s-ar intampla? Ar avea oameni si mai prost pregatiri, care ar rota la fiecare 2 luni si s-ar alege praful de echipa si de obiective si de tot.

2) Imi aminteste discutia de un director general al unei fabrici de sorginte elvetiana din apropierea Bucurestiului, care se plangea ca in Elvetia ca vezi doamne, nu gaseste forta de munca bine calificata pentru posturile de muncitoare pe care le ofera, ca cele care vin sunt lenese, sunt neserioase etc. Domnul director general oferea in anul 2012 salariul net de 650 de RON la program de 8 ore, adica putin peste salariul minim pe economie, intr-o zona ca Bucurestiul, cu somaj 2%, preturi mari, etc. Lua practic ultimii oameni de pe piata si apoi se mira ca acestia nu dau rezultatele dorite si ca romanii sunt asa si pe dincolo, in loc sa spuna ca la banii oferiti nu gaseste ce isi doreste. O ipocrizie greu de digerat.

3) Si acum ultima parte, referitor la intrebarea pusa concret. Da, cand accepti un post iti dai cuvantul ca vei fi constiincios in conditiile date. Si conditiile date nu sunt niciodata doar salariul sau salariul plus pachetul de beneficii monetare ci si factorii soft, asa cum si tu la serviciu nu vii doar cu experienta profesionala ci si cu motivarea, etica, personalitatea, networkul, etc. Si ar fi bine de clarificat de la angajare cum cum sunt lucrurile, cum este programul, daca acesta se respecta sau exista asteptari de ore suplimentare, care este nivelul de stres, cum este echipa, care este atmosfera de lucru, care este chimia cu seful.

Si cand dai impresia ca angajator la interviu ca e salariul acesta, poate mai mic cu 20% decat in alta parte, dar ca nivelul de stres este acceptabil, ca sunt programe de pregatire profesionala, ca programul de lucru este respectat si omul accepta acesti termeni, iar apoi incepi sa il calaresti pe acolo, ai o problema ca angajator. Ca angajator cred ca este in egala masura de important sa te prezinti cu sinceritate la interviu la randul tau, si sa discuti si despre aspectele acestea, nu sa le denaturezi sau sa le treci sub tacere, pentru a nu crea acest gap care duce intr o spirala negativa intr un final.

In Germania oamenii sunt mai assertive, de ambele parti, si pe undeva mai cinstiti la interviu. Intervievatii mint mai putin ca au anumite calificari pentru c anu vor sa se trezeasca in situatia neplacuta ca nu fac fata la locul de munca. Angajatorii precizeaza si ei destul de transparent care este situatia echipei, in ce conditii pot aparea ore suplimentare si cum se trateaza ele, ca sa nu apara ulterior situatii ce puteau fi clarificate de la primele discutii pana la urma.

Dupa concediul de maternitate de 18 luni nu m-am mai putut intoarce la compania la care lucram si am trecut printr-un proces de aplicare care a durat 4 luni. Am trimis 200 de aplicatii si am fost la 5 interviuri. Am primit 2 oferte de angajare, cam in acelasi timp. Cu oarecare regret, nu am ales-o pe cea mai bine platita si mai sclipitoare in termeni de avansare profesionala si de statut, pentru ca aveau o cultura de companie care nu se potrivea cu ce cautam si asta am putut sa vad de la interviu, atat prin red flags care au aparut cat si direct, prin exprimarea clara a asteptarilor lor.

Oferta cealalta era cu 25-40% mai mica, deci totusi semnificativ, dar oferea work life balance mult mult mai bun ca ore de munca si promitea un nivel de stres mai scazut si o atmosfera mai buna in echipa. Tot ei mi au spus insa ca aici nu sunt posibilitati de promovare pe verticala in urmatorii 3-5 ani si ca sa ma gandesc daca pot sa ma acomodez la situatia asta, eu venind de pe un post de conducere.
Sunt de 8 luni aici si ma bucur de alegerea facuta, s-a dovedit a fi corecta si ce am discutat la interviu a fost adevarat si ca parti rele si ca parti bune. Daca am fi incercat sa ne luam fata unii altora, cum la foarte multe interviuri in Romania este cazul, poate acum eu eram in situtia sa imi caut din nou job si ei in situatia de a relua procesul de recrutare.
Deci ceva sinceritate si transparenta si din partea angajatorului la interviu ar prinde foarte bine

Interesant articol chiar daca realitatea despre care vorbesti in el este exasperanta … In plus, ma tem ca nici atunci cand respectivii salariati vor fi platiti ca in Germania sau Olanda, tot nu vor munci ca nemtii sau olandezii … E o problema de mentalitate. Explicatia (partiala) o gasim in “Etica protestanta si spiritul capitalismului” a lui Max Weber.
Cei care muncesc in Romania (la stat sau la privat) trebuie sa inteleaga ca devotamentul si dedicatia pentru locul de munca pe care-l ocupa, reprezinta obligatie contractuala (au semnat un contract de munca) …. si ajungem tot la un pricipiu de etica protestanto / capitalist: sanctitatea contractului … iarasi, o valoare nu foarte raspandita pe meleagurile ortodoxe / mioritice …

Intr-un raport de munca, ca de altfel in toate rapoartele contractuale, trebuie sa existe echivalenta obligatiilor. Ceea ce se indeparteaza de acest echilibru se cheama abuz si este sanctionat de lege si sanctionabil in instanta. Un exemplu recent il avem in domeniul bancar. La noi s-a mers mult timp pe logica: daca ai semnat contractul, atunci platesti tot ceea ce te-ai angajat. Apoi s-a dovedit ca aceasta logica este ilegala. Va pare ciudat, nu-i asa ?
Vad ca acum doriti resuscitarea aceleasi idei, altfel ambalata. Trecem peste fractura argumentarii ( de la a nu face nimic pina la a munci la maximum posibil, indiferent de salariul primit, este o cale cam … lunga) fiind o eroare mult prea des intilnita in acest mediu, pentru a incerca sa deslusim alt mister al logicii: ce va asteaptati sa primiti cand cererea este in zona 1600 de lei, iar valoarea de piata s-ar situa cu mult peste 4000 de lei ?
Sau, ca sa nu lungim prea mult vorba: stimate domnule Butunoiu, actul de a cumpara sub valoarea de piata este si ilegal si imoral. Singura problema este a estimarii domeniului valorii de piata in afara caruia se produce, intr-o piata libera, imbogatirea fara justa cauza. Dar cred ca deja acest ultim principiu (si legal si moral !) este cam mult, raportat la continutul articolului. Mai pe inteles: la atatia bani, atata peste domnule Butunoiu !
Mihai Ionescu

nu e chiar asa.. dupa ce am terminat facultatea am luat jobul fara sa ma intereseze salariul chiar daca stiam ca castig mai putin ca un zugrav. desigur, dupa muuulta bataie de cap, nopti nedormite si nuulte alte competente dobandite, salariul inital mi s-a parut ridicol. cand am vazut ca salariul nu mai tine pasul cu mine, am schimbat job-ul si gata.

pana acuma, in mare parte, eforturile mele au fost recompensate (intodeauna la salar!, bonusurile le pot numara pe degete).

acuma intreb si eu: ce as fi facut daca eram la stat? as fi last job-ul sau as fi facut altceva pe langa? cred ca nu e totul chiar alb si negru si cred ca articolul e mult prea simplist.

chiar daca exprimarea e nefericita (”la salariile pe care le au copiii acestia nu pot sa le cer mai mult”) cred ca ascunde o frustrare reala: lipsa de motivatie din sistem. desigur si retorica bugetarilor e penibila: in loc sa ceara salarizare in functie de performanata si manageri adevarati ei se plang continuu de salarii.

Eu cred ca generalizarile utilizate in text si in comentarii sunt de cacat. Sunt multi copii si nu numai care muncesc cu o pasiune uneori de neinteles avand in vedere salariile mici pe care le primesc si totusi o fac. Dintre ei, unii ajung sa fie rasplatiti pe masura, unii se plafoneaza in timp ce altii aleg sa plece in alta companie. Pe salarii la fel de mici sau dimpotriva.

Sunt si unii angajatori care isi platesc prost angajatii: unii pentru ca atat isi permit, altii pentru ca sunt carpanosi. Dintre ei, unii rezista in piata iar altii nu. Sunt situatii in care angajatorii platesc bine niste oameni care muncesc suficient de mult incat sa nu mai aiba apoi timp sa cheltuie ce au castigat 🙂

Pana la urma, treaba este relativa: totul depinde de obiectivele pe care si le fixeaza fiecare, fie el angajat sau angajator.

Exista niste legi economice obiective. Ele actioneaza cu precadere in contextual globalizarii.
Daca marfurile in pravalii ( i.e. Carrefour etc.) sint identice cu cele din West, daca totul costa ca in West si productivitatea industriala este relative comparabila, este normal ca si pretul fortei de munca sa fie comparabil.
Pe acest diferential al fortei de munca multe multinationale fac si profit si ofera si marfuri de buna calitate la preturi atragatoare.
In Romania aceasta lege economica nu functioneaza si se simte dupa reactia fortei de munca.
De exemplu, in America de Nord….preturile sint foarte asemanatoare intre USA si Canada si veniturile de asemenea. In schimb diferentialul de preturi intre USA si Mexic este semnificativ precum si diferentialul pretului fortei de munca.

Si mai e ceva. Un om care a lucrat de mantuiala pentru bani putini, cand primeste bani multi nu va sti cum sa munceasca la cel mai inalt nivel pentru ca nu stie cum sa o faca…doar teoretic crede ca stie. In realitate nu a facut-o. 🙂