Din cate stiu eu, Romania are cea mai mare rata de esec la angajare din UE, adica de abandon sau de separare in primele 3 luni de la preluarea unui job intr-o noua companie. E si normal sa fie astfel, de vreme ce Romania are cel mai redus indice de incredere generalizata dintre toate tarile europene in care s-au facut aceste studii.
Practic, in cele mai multe cazuri decizia de separare se ia in primele 10 zile, fie de catre angajat, fie de catre angajator si, nu de putine ori, de amandoi odata. Comunicarea ei se face, insa, cu o oarecare intarziere.
Dar sa o luam cu inceputul… Cand incepe recrutarea, gradul de neincredere intre cele doua “parti”, care nu s-au vazut la ochi, inca, ci numai printr-un CV, este de vreo 90%, conform studiilor. Subconstient, in cea mai mare masura, sigur. Dupa mai multe filtrari, selectii, discutii, referinte, balanta se mai schimba pana la candidatul final, care va fi angajat, insa rareori increderea ajunge sa fie mai mare decat neincrederea, chiar cand se bate palma. Asadar, un nou angajat trebuie sa faca fata, in prima lui zi la noul job, unei neincrederi de 90% din partea noilor colegi, cu care da ochii pentru prima data, si de, sa zicem, 50% din partea managerului care l-a angajat. Si angajatul ii priveste cu aceeasi neincredere pe ei, evident!
Sa nu ne ocupam acum de cei din jur, de colegi, ci numai de noul venit si de angajator, adica de managerul care l-a angajat, cel care ia si decizia de a-l pastra sau nu pe post.
Putini sunt constienti ca la noi, in aceasta situatie, inrederea nu e ceva ce vine de la sine, pe cale naturala, odata cu trecerea zilelori si a saptamanilor, ci ca aceasta trebuie construita si apoi intretinuta, adica prin acte, printr-un efort deliberat si continuu, o buna bucata de vreme. In aceste momente, lucrurile mari si cele mici pot sa aiba aceeasi insemnatate, fiecare dintre “parti” e cu simturile ascutite la maximum, fiecare miscare a celuilalt e analizata si interpretata, semnificatiile gesturilor si semnalelor sunt exacerbate. De aceea, cel mai important este cum sunt transmise aceste semnale. Daca nu esti atent, fie nu reusesti sa transmiti ce trebuie, sau, si mai rau, faci sa se inteleaga pe dos.
Si sigur, “raportul de forte” dicteaza “regulile jocului”: cine are nevoie mai mare de celalalt. Cel care a fcaut “o favoare” celuilalt, fie angajandu-l, fie lasandu-se angajat, asteapta acum sa i se intoarca “serviciul”. El a facut primul pas, ceea ce inseamna ca acum asteapta ceva in schimb, chiar daca foarte putin, sau chiar simbolic: o jumatate de ora peste program azi, sau un ajuns mai devreme in alta zi, un sters singur al prafului de pe birou, o ceasca de cafea spalata, fara a mai chema menajera, adica ceva in plus fata de ce scrie in JD sau fata de ceea ce s-a convenit la inceput, oricat de neinsemnat ar fi.
Or, daca asta nu se intampla in primele 10 zile de la angajare, greu se mai poate stabili o relatie personala intre cei doi, dupa aceea. Va ramane una pur profesionala, adica formala si distanta, vor fi evitate intalnirile si discutiile care nu sunt absolut necesare, sau se va ajunge chiar la separare. Cel care considera ca a facut mai mult decat celalalt si ca nu a primit inapoi cat a dat, va incepe sa caute ocazii sa-si confirme neincrederea, ajungandu-se intr-un cerc vicios din care nu prea se mai poate iesi.
Si e bine de stiut ca promisiunile neonorate, de care se face atata caz, au o legatura directa cu intamplarile din cele 10 zile. Nu vorbim acum de nuante, de diferenta dintre promisiunile neconditionate si cele conditionate. Se stie bine ca fiecare are reflexul sa minimalizeze, sau chiar sa anuleze rolul conditionalului dintr-un enunt daca nu-i convine efectul, asa ca enuntul “Veti primi o masina daca…” ajunge sa fie receptat ca “Veti primi o masina!” Cei mai multi cred, sunt convinsi, chiar, ca “partea adversa” a mintit de la inceput, ca nici nu avea de gand sa faca sau sa dea ceea ce a promis. Insa, in realitate, aceasta decizie e luata pe parcurs, din mers, si uneori chiar pentru a-l determina sau a-l forta pe celalalt sa faca pasul spre separare, sa ia decizia si sa o comunice, fiindca e mai comod, psihologic vorbind.
Ironia amara e ca, nu de putine ori, fiecare dintre cei doi considera ca el a facut mai mult decat celalalt, el a facut “favoarea” si, deci, celalalt trebuie sa-i castige increderea… 🙁
(poza lui DyslexicDesert de pe www.deviantart.com)
Comentarii (19)
Prieteni, hai sa nu amestecam lucrurile ! Angajatorul aduce in organizatie o persoana in care investeste timp si bani si are numite asteptari. Haideti sa ,, dez echilbram”putin balanta !
Cine este nou, de cand lumea, trebuie sa aiba umilinta si sa faca efortul de a demonstra ca angajatorul nu s-a inselat, ca este persoana potrivita pentru acel post sau chiar mai mult decat atat ! Se spune ca trebuie sa muncesti de 10 ori mai mult sau sa cari povara cea mai grea, sa te lupti cu morle de vant, intr-un cuvant sa fii disponibil 120 % pentru noul job.
Nu cred ca un angajator normal nu va aprecia acest efort. Daca nu, vorbim de lucruri neserioase, iar munca este cel mai serios lucru din viata noastra !
Este stresant ? Categoric, dar nu este alta cale.
De multe ori angajatorul pregateste intentionat anumite teste gen ,, arhiva toxica ” mentionata mai sus, ca parte a procesului de selectie, post angajare.
In concluzie, balanta intre angajator si angajat nu este deloc echilibrata si nu trebuie sa fie.
Este evident ca primul pas trebuie facut de cel in care s-au pus sperante si bani, adica de noul angajat. Este stiut ca un element nou in organizatie incepe sa produca profit dupa multe luni sau chiar ani. Angajatorul stie treaba asta iar cei care isi vor da de facut vor ramane, vor avea sansa sa ,, intre in paine”. Ce care nu vor intelege asta vor fi eliminati mai repede decat se asteapta sa ramana la noul post de munca.
Evident ca vorbim de conditii normale de pe piata muncii, nu de facaturi intalnite mai ales la angajarea in administratia public.a
Aceasta perioada de asezonare, de 10 zile, poate fi si mai lunga. Se mai intampla si un alt fenomen: esecul “grefei”, al aducerii cuiva nou, in companie. I se cauta bete in roate de catre ceilalti, se nasca confuzii-neintelegeri si final, rejectia. Degeaba ai fost o alegere buna de catre management, daca nu te accepta echipa/daca nu reusesti sa convingi echipa. Este o poveste pe care am auzit-o de la cineva.
Nu avem planuri clare, etapizate, ne lipsesc obiectivele, atat personale cat si profesionale.
Cand intram intr-o negociere, asa cum este interviul de angajare, partile sunt de multe ori complet nesincere. Ambele tabere vor sa para o versiune imbunatatita a ceea ce sunt de fapt.
La noi se cauta mai mult aptitudinile in detrimentul atitudinii, care in practica e definitorie. Aptitudiniile se pot modela in timp, se pot imbunatatii dar atitudinea… atitudinea o ai sau nu.
Si de o parte si de alta se creaza, de prea multe ori, asteptari mult prea mari, la interviu. Si sigur, in 10 zile e socul descoperirii realitatii.
De multe ori am fost si eu in situatia de Stan Patitul si Danila Prepeleac doi intr-unu. Am avut incredere (fara incredere nu se poate construi nimic) neconditionata in respectivele proiecte si s-a dovedit ca am gresit. E o problema atunci dar la o scara putin mai mare de timp, de cateva luni, doi trei ani, tot ce conteaza e sa te ridici si sa mergi mai departe, intarit.
Managerii nu sunt de multe ori ce ar trebui sa fie, la fel si angajatii. E o situatie similara cu aceea in care, copii fiind ne jucam unii cu altii, fiecare cu jucariile lui. Nu imparteam nimic cu cel de langa noi avand diverse frici. E la fel si acum, maturi fiind.
Dar… se intampla sa fie si chimia potrivita intre cele doua parti si atunci apare forta de portanta.
O zi plina de impliniri tuturor.
De nenumărate ori una mi s-a promis la interviu și alta a fost realitatea. Cea mai rapidă „despărțire” de un job a avut loc în prima zi de muncă, nu am mai așteptat nici măcar finalul zilei. M-am angajat la arhivare și mi s-au pus niște întrebări destul de complexe la interviu despre cunoștințe pe online care nu aveau legătură directă cu cunoștințele de care aveam nevoie de fapt pentru job. M-a întrebat cât de tare am nevoie de acel loc de muncă și mi-a dat de înțeles că postul e foarte bun, că îmi face o favoare că mă angajează în perioada aia de criză, că mediul e unul curat, modern precum clădirea în care a avut loc interviul și că are încredere în mine că o să fac treabă bună pentru că păream destul de hotărâtă. Prima zi a fost un șoc: ne-a dus pe toți angajații noi cu mașina la marginea orașului într-o cameră dintr-un colț de hală a unei fabrici unde nu puteam deschide geamurile, respiram un aer extrem de toxic de solvenți de tot felul, la care se adăuga praful de pe documentele care au zăcut în depozite de ani buni. Nici pomeneală de calculatoare, totul era scris pe foi și munca echipei se raporta prin telefon, din oră în oră, de către un supraveghetor. Mi s-a făcut rău după prima jumătate de oră de la praf, fum, diluant și ce mai era în aerul ăla. Am încetat să mai lucrez. Am plecat cu primul autobuz acasă. Cum să mai am încredere în angajatori? Majoritatea angajatorilor m-au mințit mai mult sau mai puțin.
90%… 🙂 GB
E de ras George Butunoiu?
Tu, de fapt, ne “povestesti” din ceea ce practici tu, asa-i? 🙂
Angajatul nu e angajat sa faca ceva, ambele parti se angajeaza intr-un schimb, ambii detin un capital, nu se materializeaza musai in profit, ambii isi risca de fapt capitalul pe care il investesc!
Una este sa nu ai incredere si alta este sa pretinzi sa iti stea peste program sau sa isi stearga praful de pe birou.
Neincrederea este normala pana la un punct pe cand aceste pretentii tin de caractere deficitare.
Nu vad la ce ajuta acest articol. Mizeria umana este infinita. Poti sa te pregatesti oricat ca tot vei da de alte situatii pentru care nu ai un raspuns facil, pregatit de dinainte.
A te adapta la fiecare te obliga sa ajungi ca ei. Mai bine nu te adaptezi atunci.
Adaptabilitatea si Flexibilitatea sunt temele secolului in care traim!
Un “gest” (sters praful singur, etc) facut fie in mod natural fie “premeditat intr-un moment de tact” va arata ca cel ce il face poate/vrea sa se adapteze, sa vada nuante, sa se flexibilizeze dincolo de lucrurile strict mentionate in JD.. iar asta transmite celuilalt ca exista Grija, Atentie, Incredere = lucruri esentiale pentru o viitoare colaborare eficienta, baza unei constructii pe un Comportament care sa genereze apoi Rezultate.
Desigur ca e important si ca “celalalt” sa fie receptiv la semnale si sa se ajunga la Armonizare – asa poate procentul de neicredere statistic va ajunge maine la 89% , poimaine la 88%, etc
Da, exact despre asta e vorba! GB
Ne spune unul care face recrutari pentru stat si, totodata, nu uita sa ne faca, totusi, profilul celui care lucreaza la stat. Dezgust mai mare pentru ceea ce inseamna fiinta umana, n-am vazut. Mai mult ca sigur se dispretuieste pe sine.
P.S. Cand te citesc pe tine, nu uit sa-mi iau popcornul langa mine. 🙂 😉
Nu-i asa, George Butunoiu, dupa ce stergi tu praful, sclipeste… 😉
Pina la urma mi se pare ca succesul intr-un job depinde de “chemistry” cu seful, poate si cu colectivul. Despre asta e vorba, nu, George?
Culmea e ca, in mod cert&dovedit, succesul commercial al unei firme depinde tot de “chemistry”-ul intre firma si client. Sindromul “stofa englezeasca”….
Problema este cind exista “chemistry” in interiorul firmei (sef-prorietar-angajat etc.) dar nu exista “chemistry” intre firma si “piata” !!
Da, asa este! GB
Prefer sa lucrez cu oameni care considera ca increderea se acorda, nu se castiga! De asemenea ambele parti sa fie constiente ca trebuie sa existe win-win… Altfel intervine frustrarea si nivelul motivatiei scade, de ambele parti. Cu siguranta rezultatul nu va mai fi cel scontat.
E diferenta. Pui problema intr-un stil perfect echilibrat, nu ca-n stilul preferat al lui Butunoiu.
Asa e. Cand ai dreptate ai. Mai trebuie lamurit un mic aspect. Cine are nevoie mai mult unul de altul: Statul sau cel care recruteaza pentru Stat? Cine o sterge praful altuia? Cred ca depinde de ceea ce scrie in JD lui Butunoiu. 😉
Angajatul e angajat ca sa faca ceva, sa contribue la niste obiective care in final se materializeaza in profit. Seful de asemenea.
Este elementul care lipseste din expozeu.
Ca situatia in Romania este precum cea descrisa, nici un dubiu.