Sunt absolut convins ca acum e cu totul si cu totul altfel, insa cand eram eu mic, militarii nu erau considerati printre cei mai mai instruiti si mai inteligenti cetateni romani. Explicatiile erau simple si pareau destul de logice, asa ca nu vedeam des pe cineva care sa puna in discutie ceea ce era de domeniul evidentei. Sigur, nu despre cei cu tablite vorbesc, ci despre cei cu stelute, chiar si cele mari.
Cand se nimerea ca unul sa puna mana pe vreo carte, informatia se raspandea cu repeziciune si numele devenea cunoscut pe plan local. Asa era, de pilda, capitanul Cepaliga, de la Braila, care nu numai ca vorbea cursiv si fara multe greseli de gramatica, ci era capabil si sa formuleze fraze lungi, si chiar sa mentina subiectul in a treia sau a patra propozitie. Faima lui trecuse demult marginile Brailei, ajunsese chiar si la Buzau, unde era marea unitate.
Aveam colegi copii de ofiteri, desigur, si in scoala generala si in liceu. Mai toti erau integrati intr-un program paralel de educare si de foarmare a caracterului, pe langa cel de la scoala, ce presupunea palme, pumni si, nu rareori, cureaua. La aceasta din urma se folosea partea din piele, de regula, insa imi aduc aminte si de cateva cazuri in care s-a considerat ca e mai adaptat contextului capatul celalalt, cel cu catarama.
Tatal lui Nicu era colonel, comandant pe la centrul militar din Galati. Din postura lui de inferior in grad, functie, varsta, inaltime, greutate si alte cateva criterii, Nicu trebuia sa se ridice in picioare cand vorbea cu taica-su, chiar si cand erau numai ei doi, acasa. Nu avea voie sa tina mainile in buzunar in casa, si asta nu doar cand era colonelul prin preajma.
Ca sa fie sigur ca i se executa intocmai ordinele, intr-o zi colonelul a ordonat ca toate buzunarele sa-i fie cusute. Lui Nicu, evident. Le-a cusut mama lui, plangand. Nicu nu avea voie sa poarte alte haine decat cele pe care i le faceau la croitoria armatei. Material bun, de calitate, rezistent, facute sa tina cel putin zece ani. Tot acolo ii faceau si pantofii, si iarna cizme din piele piele, nu asa, cum mai gaseai prin magazine.
In ultima luna de liceu, mama lui i-a dat bani sa-si cumpere blugi. Lui Nicu, evident. 1400 de lei, i-a strans vreo doi ani, era cat salariul maica-mii. Blugi Wrangler, ii tineau la niste cunostinte de mare, mare incredere, in alt cartier. Nicu se ducea la ei imbracat in hainele lui rezistente, se schimba si isi punea blugii, mergea cu noi, dupa care efectua operatiunea inversa, inainte sa se duca spre casa, in celalalt cartier. Nu mai stiu daca l-a prins pana la urma, ca apoi am plecat si noi pe la facultati si ajunseseram sa vorbim rar de tot.
Peste putin timp, in Bucuresti, de data aceasta, unde eram acum student, dau de alt colonel. Avea un copil in clasa a sasea, cu care faceam meditatii la matematica. Foarte destept era copilul, era cel mai inteligent copil pe care il intalnisem pana atunci. Nici nu avea nevoie de meditatii, in fond, ajunsesem sa fac cu el lucruri pe care urma sa le invete abia peste multa vreme. De pilda, ii explicam cum e cu logica formala, ca orice definitie trebuie sa aiba, obligatoriu, un gen proxim si o diferenta specifica, lucruri din astea…
Sigur, palmele educationale erau la ordinea zilei si aici. Pe nevasta-sa nu a batut-o niciodata de fata cu mine, trebuie sa spun adevarul! Doar zbiera la ea, si asta nici chiar in fiecare zi.
Intr-o seara faceam lectia cu Traian. Asa il chema, Traian, si era foarte destept, dupa cum am spus. Se deschide usa de la apartament si intra colonelul. Nu-si scoate chipiul, nu-s scoate mantoul, il striga tare pe Traian, care sare ca un arc si i se infatiseaza. Reflexul era adanc inradacinat, se vedea treaba. Inainte sa apuce sa se opreasca regulamentar in fata lui si sa scoata vreun cuvant, pac!, doua palme. Traian nu s-a miscat si nu a spus nimic, dovada de nesurpriza, dupa cum am dedus eu atunci. Mai sta putin colonelul, tot cu chipiul pe cap si tot cu mantoul pe el, dupa care, pac!, alte doua palme. Gen proxim zici, da? Poftim gen proxim, pac!, inca doua palme. Si apoi inca doua, astea sunt pentru diferenta specifica!
M-au mirat tare cunostintele colonelului in ale matematicii, insa luminarea a venit repede. Iar ti-ai batut joc de profesoara de matematica, iar a venit sa mi se planga… pac! Sa-i spui tu in fata clasei intregi ca definitia pe care a dat-o nu e buna, pentru ca nu avea gen proxim, si sa se faca de ras intrebandu-te ce e acela gen prostim… pac! Macar daca nu-i spuneai ca se zice proxim, nu prostim, ca sa nu izbucneasca copiii in ras… pac!
Se vede treaba ca si palmele colonelului au fost bune la ceva, poate ca nu ar fi ajuns copilul acela atat de destept. Pentru ca era foarte destept Traian, dupa cum am spus. Acum am auzit ca e in America si ca e faimos si bogat. De Traian vorbesc…
(poza lui jasepo de pe www.deviantart.com)
Comentarii (27)
Induiosator – militarii sunt niste oameni severi, dar corecti, gen Constantin Diplan, iar copiii lor sunt capabili si se ridica prin propriile merite. Dau din cap in stanga si in dreapta, clipesc de mai multe ori, ca Maria Ciobanu si zic cu dintii asezati sub varful limbii: Se-ai drecu de jegosi nen’rociti!
Butunoiule, nu se stie exact cam ce se intampla cu tine, dar, mai mult ca sigur, te afli in “zona crepusculara”…cu totul. Tu esti asa…cam nostalgic din fire, si, se pare, duci dorul tablagiilor…de prin Tg. Bujor, sa fie ei? 🙂
Ehee, mai Butunoiule, asa e, pe alocuri iti cam dau dreptate, nu toti au cunoscut civilizatia si educatia de timpuriu, aceea la nivel inalt. La Tg. Bujor, cu cine sa te intalnesti, sau unde sa te duci? Poate doar la carciuma din ulita din deal sau vale. Prin alte parti, era cu totul altfel. 🙂
Sa vezi tu tactici si strategii, la nivel superior – nu de vanzare 🙂 – cand sa te inscriu la un curs?
Pana atunci, vezi ce faci cu PMP-ul, sau cine stie, vorbeste cu blonda de la Institutul Fericirii, poate calaresti si tu…un ponei ceva, macar. 🙂 Esti cam palid, cred ca de la diversele asocieri care mai de care ti se trage…cu cei de prin Constanta, si nu numai. 🙂
Daca nu ai fi scris ca esti copil de miltar ti-as fi sters comentariul. GB
:))) de miltar, nu, de general, da. Sterge-l.
la nostalgii : aer rece de munte sau, mai simplu, jogging prin parc 🙂
Ar fi cazul. Aer rece de munte pentru cei de prin partile locului 🙂 , jogging cam greu, poate doar o plimbare prin parc, pentru a observa cum parcheaza unii sau altii. Dimineata la prima ora. 🙂
Copii care au fost agresați în copilărie, se vor comporta identic cu odraslele lor.
Da, daca au devenit victime agresoare, nu, daca le-a ramas mintea intreaga si chiar vor sa evite greselile parintilor.
De la caz la caz! Suplimentar, cei care au inteles cauzele si efectele negative, au iertat (in primul rand, pentru santatea lor psihica si apoi, pentru efectele benefice asupra celorlalti) si si-au promis ca ei niciodata nu se vor lasa sa devina sub-umani, nu se vor comporta niciodata identic cu copiii lor, ba chiar ar putea mai degraba sa existe tendinta de a ajunge in extrema cealalta, de a fi prea intelegatori/toleranti cu copiii lor, din iubire prea iertatoare pentru ei..
Apoi, mai e si rezilienta si altele..
Eu i am iertat pe teroriști mei 🙂
Eu sunt Mihai, copil de colonel, niciodata batut de parinti, proprietar de firma de software la Cluj, facultate incheiata dar fara licenta data (poli, acu 10 ani).
Tata are un doctorat facut pe bune dupa pensionare (nu castiga nimic de pe urma lui), din pura pasiune (scrie carti si le scoate pe banii lui ca oricum nu cumpara lumea politica externa).
Inteleg ca daca e vorba de CV-uri lucrati cu sabloane si ca de la o varsta tindem sa mergem pe automatisme dar e deranjant articolul. Stiu si eu o gramada de copii de “ne-militari” care nu stiu sa-si calce o camasa dar asta nu inseamna nimic. Stiu o gramada de hr-isti care nu fac diferenta intre un site si o aplicatie dar asta nu inseamna ca de la secretara la ditamai headhunterul toti care lucreaza in Hr sunt niste bezmetici.
P.s: unfollow de peste tot, nu urmaresc obositi cu idei fixe
“Pac pac” a fost in educatie pe vremea cancelarului Bismark.
“Pac pac” a fost in UK pe vremea reginei Victoria.
“Pac pac” a fost in Korea anilor ’50.
“Pac pac”-ul nu lipseste din educatia Chineza nici acuma.
Ce étape au parcours Germania, UK-ul, Korea etc. in perioadele de “pac pac educational e stiu.
Chiar si America a fost cladita de colonisti, de puritani religiosi, cu o extrem de puternica cultura protestanta, in care “pac pac” ul nu era exclus.
Si China a ajuns de unde era acuma 30 de ani la cea mai mare economie din lume tot intr-o perioada in care nu a fost blamat “pac pac”-ul.
( “Pac pac”-ul nu implica, totusi, sadism, ego-lasat liber, masuri punitive cu repercursiuni etc. Este o corectie foarte punctuala cu efect memorabil psihologic nu fizic.)
Si a venit perioada anilor ’70 cu “flower power” si proslavirea “belly gazing”-ului, cu “daca o vreau o am ca o merit”, impinsa frumos din spate de interese comerciale….
Apropos, unul din motivele clare pentru care America e mare sint universitatile ei si ceea ce se intimpla acolo. Foarte multi din acel mediu, veniti din toate colturile lumii au crescut cu ceva “pac pac”!!
Se vede treaba ca au fost.
Si nu e putin lucru sa educi un copil, sa ii dezvolti si intretii un potential care sa il propulseze in lume ulterior, sa il cresti cu respect pentru oameni si cu picioarele pe pamant.
E foarte usor in schimb sa o lasi balta, sa ti-l faci si cresti prieten, sa ii dai tot ce ai mai bun, etc.
Cine stie cum o fi mai bine? fiecare cum poate si cum stie. Aici sunt diferentele specifice.
Tot frumos!
Si? O fi fericit Traian? Faimos si bogat?
Hm, poate doar ca nu mai peimeste palme de la tatăl lui, altfel si bogății plâng câteodată… vorba cântecului adaptat la articol:) De un lucru sunt sigur, acest domn Traian cu siguranta nu si educa copii cu poc-poc.
ce legatura are fericirea cu “faimos&bogat”? mai degraba/exclusiv e legata aceasta sintagma de notiunea generica de “confort”, de un anumit nivel de trai si atat..
“si bogatii plang cateodata..” – nostalgii, melancolii, regrete tardive, renuntari premature, tristeti ascunse/blocate bine in subconstient sau poate si altele…poate unii i-ar putea ajuta cumva, daca ar fi lasati …:)
optimism totusi! 🙂
Optimism total: ii ajutam. 🙂
neam de traista…ciobanului. 🙂 Se gaseste de cules, in vale. Pana atunci se depun eforturi nemarginite, atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Dar nu ne ies pasientele, de nicio culoare, asa cum suntem noi invatati, cand iesim la cules. 🙂
Insistati, insiatati 🙂 eforturile se vad cu ochiul liber pe termen scurtt si lung, nu e nevoie de lupa 🙂
Q : Ce s-ar face unii, daca nu ar mai exista nimeni sa le citeasca comentariile? (intrebare oarecum retorica 🙂
A : Ar fi in stare sa-i inventeze! 🙂 (raspuns posibil, potential 🙂
Simplu: unii s ar opri din scris, altii din citit si uite asa se nasc ideile autentice. 🙂 Si cum de obicei totul porneste de la o idee… Eu zic sa încercați:) Curaj!
..sau cel putin 1 varianta alternativa, ce imi vine in minte acum : …si unii si altii ar continua …unii sa scrie chiar daca ar stii (prin absurd) ca nimeni nu ar citi, altii – chiar daca nu ar mai scrie nimeni (si,prin absurd, nu ar citi nimeni), ar scrie ei 🙂 … sa schimbe lumea sau ca lumea sa nu-i schimbe (ca in parabola acea trista), cu speranta si cu drag de scris 🙂
Da, sigur ca da si aceasta este o varianta pentru ca cui ii place sa scrie, scrie oricum si cui ii place sa citească, o va face de asemenea. La fel de valabil ca si ce/despre ce alegi sa scrii si sa citesti. Si prin asta te poti schimba sau aduce schimbarea in altii, in bine a se intelege.
prin absurd se scrie “ar stii” 🙂 , in alte cazuri e total ALTFEL 🙂
Ce bine ti ar sta daca n ai fi barfitoare, asa tot pe langa prostie te clasezi 🙂
Noroc, ghinion cine stie? Altii tu in curand. 🙂
Ntz, ntz, ntz, nu miroase tocmai bine, miroase a Piata Chiliei sau, dupa caz, a Cartier Palas, in cel mai bun caz. 🙂 Se pare, cunosti mult prea bine profilul, de prin partile locului. 🙂 Prin alte parti, se numeste informare sau, doar publicitate. 🙂
Ar fi imposibil de explicat. 🙂